Ascultarea – prima poruncă și cerință a lui Dumnezeu

Ascultarea ca datorie nu este cuprinsă numai în cea dintâi poruncă către cei întâi zidiți. Se arată și din altă parte universalitatea acestei atotcuprinzătoare virtuți și, mai ales, fiindcă era preferată chiar și jertfei, care, pentru poporul ales al lui Dumnezeu, era elementul cel mai important al slujirii lui Dumnezeu.

Orice am spune acum, nu va fi nimic altceva decât întrecerea măsurilor noastre. Cum, oare, să nu se întâmple aceasta, când adevăruri atât de înalte, elementare și necesare, care conduc la desăvârșirea cea după Dumnezeu, sunt uitate, sunt neglijate și devin neînțelese și, din această pricină, zguduie din temelii zidirea noastră duhovnicească?

Nu ne vom referi la ceva care privește latura contemplativă a vieții ascetice a credincioșilor, ci la ceva care privește făptuirea practică. Aceasta este, într-un fel, temelia și fundamentul contemplării, potrivit definiției părinților.

În legile firii, ascultarea se naște în ceva care nu există de la sine, care nu este independent, fără constrângeri și nedeterminat, nelimitat, pentru că toate cele ce țin de ascultare arată, din capul locului, legea dependenței. Astfel, s-ar părea că ascultarea este o constrângere și o datorie mai mult decât o problemă de liberă alegere.

Totuși nu numai limitele naturale ne conving că ascultarea este un element absolut necesar ființelor raționale. Și Scriptura ne-a învățat că de la început Dumnezeu a cerut ascultarea ca un indiciu și un semn, prin excelență, al ființelor raționale create de El. Ascultarea se află pe locul întâi între poruncile și cerințele Plăsmuitorului Dumnezeu și nu doar ca o sugestie sau ca un sfat al legii morale care ar defini un comportament rațional. Cea dintâi determinare a firii noastre de către Creatorul era că am fost plăsmuiți după chipul și după asemănarea Lui[1]. Cuvintele acestea arată deja de la bun început că relația și dependența celui întâi zidit de Plăsmuitorul este nemijlocită și continuă, atât cât privește începutul și izvorul vieții, cât și  sfârșitul și finalitatea ei. După plăsmuirea lor, cei întâi zidiți au primit porunca să lucreze și să păzească Raiul[2]. Și cel dintâi cuvânt, ca un legământ care stabilea locul omului în cadrele naturale ale mișcărilor și lucrărilor lui în însăși libertatea raționalității sale, a fost: Din pomul cunoștinței binelui și al răului să nu mâncați[3]. Și adaugă cuvântul le-a poruncit care arată cerința unei ascultări reale, faptice.

Ascultarea ca datorie nu este cuprinsă numai în cea dintâi poruncă către cei întâi zidiți. Se arată și din altă parte universalitatea acestei atotcuprinzătoare virtuți și, mai ales, fiindcă era preferată chiar și jertfei, care, pentru poporul ales al lui Dumnezeu, era elementul cel mai important al slujirii lui Dumnezeu. Ne referim, de pildă, la cuvintele lui Samuel: Au doară arderile de tot și jertfele sunt tot atât de plăcute Domnului, ca și ascultarea glasului Dommnului? Ascultarea este mai bună decât jertfa și supunerea mai bună decât grăsimea berbecilor[4].

În altă parte, se vorbește despre prorocul trimis de Dumnezeu spre mustrarea regelui Ieroboam, că i s-a dat poruncă, după împlinirea misiunii sale, să se întoarcă în țara lui, fără să mănânce pâine, sau să bea apă, sau să intre în casă. Dar fiindcă a fost înșelat dreptul de un altul care se prefăcea că este proroc și a călcat porunca și a mâncat, silit fiind de prorocul mincinos, l-a sfâșiat pe drum un leu, fără să-i mănânce leșul sau să se atingă de măgarul prorocului. Așa zice Domnul: Fiindcă tu nu te-ai supus cuvintelor Domnului și nici n-ai păzit porunca dată de Domnul Dumnezeul tău, ci te-ai întors, ai mâncat pâine și ai băut apă în locul acesta...nu va intra trupul tău în mormântul părinților tăi[5].

Într-un alt loc se vorbește despre însemnătatea ascultării: Un om dintre proroci a grăit către cel de lângă el, prin cuvântul Domnului: Lovește-mă! Și omul n-a vrut să-l lovească. Și a zis către el: pentru că nu ai ascultat cuvântul Domnului, iată tu fugi de mine și te va doborî un leu. Și a plecat de la el și un leu a dat peste el și l-a doborât[6].

Această rememorare și a faptelor istorice din Lege și din Tradiție cu același înțeles privitor la ascultare cred că nu lasă nici un loc de îndoială că ascultarea este un dreptar necesar al vieții.

Însemnătatea stricteții poruncii ca dependență a lor de Creatorul, ființele raționale au cunoscut-o, din nefericire, după neascultare și călcarea poruncii. Dumnezeiasca atotbunătate, ca însușire imuabilă a firii lui Dumnezeu, nu a simpatizat[7], nici nu a iconomisit greșeala neascultării celui dintâi om, deși acesta avea multe circumstanțe atenunate, din pricina lipsei lui de exeperiență. Aceasta înseamnă că porunca din partea lui Dumnezeu către făpturile Sale nu este o simplă sugestie sau un sfat privitor la un mod de comportament, ci ceva absolut serios. O condiție sine qua non. Consecințele distrugerii a celor două firi raționale, îngerească și omenească, a lui Lucifer și a lui Adam, după neascultare, atât în spațiu, cât și în timp, ne conving că supunerea ființelor raționale către Făcătorul lor este un element ontologic și ființial. Ascultarea este mijlocul practic al relației și contactului făpturilor cu Dumnezeu, căci numai de la El pot primi putere și continuitate existenței și desăvârșirii lor cu privire la scopul lor inițial. După groaza căderilor celor două firi, ale căror consecințe au zguduit întreaga făptură și au clătinat echilibrul acelor făpturi create de Dumnezeu bune foarte[8],  nimeni nu se mai îndoiește că supunerea făpturilor voinței dumnezeiești este o datorie care se impune în mod absolut.

[1] Fc. 1, 26.

[2] Fc. 2, 15.

[3] Fc. 2, 17.

[4] 1 Regi, 15, 22.

[5] III Regi, 13, 21-22.

[6] III Regi, 21, 35-37, LXX.

[7] O fină ironie și aluzie a autorului la concepția latină a acelei felix culpa.

[8] Fc. 1, 31. 

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, în curs de publicare la Editura Doxologia)

De la același autor

Ultimele din categorie