Împărăția Cerurilor seamănă cu un om-împărat. Cine, în afară de Dumnezeu Însuși, s-ar fi gândit să spună asta așa, direct. Pentru că aud mereu nonșalanța în care unii-L drapează pe Hristos drept un idealist, un comunicator prin parabole morale și atât, mă bucură mereu pilda aceasta a Lui. Arată cât de atent este la nuanțele cunoașterii propriilor noastre vieți. Se vede că strângerea dărilor către autorități nu este o problemă doar de ieri de azi. Și că nimic din ce este tulburare acum omului nu era străin de tulburarea vremii de atunci. Mai cu seamă grăbiții în a face datorii se pare că sunt la fel și în reacții. Cel care este adus dinaintea Împăratului pentru „proastă gestionare de fonduri” nu are datorie mică: zece mii de talanți! Ca să înțelegem drama acestei datorii Domnul Hristos ne spune că pentru a se recupera datoria trebuia vândut el și femeia și copiii și toate câte are (Matei 18, 25). Cam dur, veți zice. Cam prost manager omul. În fond la suma ce datora nici vinderea despre care vorbește Hristos nu acoperea datoria. Dar prin aceasta Domnul arată că datornicul era de-acum vândut. Nu-și mai aparținea. Și tot ce făcuse cu bani costa acum tot ceea ce acumulase și ca om. Cumplită imagine. Sluga – nu i se mai zice „datornic”, ci „slugă” – se așază în genunchi și cere iertare. Cere îngăduință ca să plătească. Împăratul, care este un om-Împărăția Cerurilor, îl eliberează și-i iartă și datoria. Am subliniat că avem de a face cu un Împărat special. În fapt, împărații și bancherii lor foarte rar, spre niciodată, se aplecau cu ascultare spre cei ce le datorau ceva. Ori îi iertau cu interes, un interes păcătos, de cele mai multe ori. Țineți minte, sunt convins, cele trei fete salvate de către Sfântul Nicolae înainte de a fi cleric, plătind pentru tatăl lor, armatorul, sume mari de bani. Cel ce împrumutase banii nefericitului tată le voia roabe pe fete. Cu tot ce decurgea din robia aceasta. A vinde omul pentru a recupera datoria. Boală grea, de care omenirea nu pare să scape. Hristos însă ne vorbește despre Împăratul-om Împărăție. Reținem aceasta mereu.

Datornicul iertat. O dată fugit pe scările palatului se împiedică de alt datornic. Unul ce-i datora lui, slugii iertate, o sută de dinari. Nu-i deloc puțin. Dar în raport cu suma iertată lui e chiar nimic. Nu și în raport cu nevoia amărâtului ce îi cade de-acum în mână. Iar datornicul iertat nu-și iartă datornicul. Colegul de galeră al datoriilor. Și-l aruncă în închisoare. Unde, pentru amărât, viața nu mai era viață, iar plata datoriilor oricum nu avea cum să o plătească în condiții de pușcărie. E ciudat cum se vădește de-acum cum a fost în stare să facă o datorie de zece mii de taleri cel iertat. Prin îngâmfare și absurdizare a vieții sale. Sunt convins că acumulase o datorie uriașă pentru că uriașe-i erau și ifosele și pretențiile de mare manager. Un fițos antic. Cu răutatea integral activată. Seamănă cu tot ce știm despre teribilul Dinu Păturică ori Tănase Scatiu (personajele lui Duiliu Zamfirescu despre care nu mai învățăm la limba română...). Ori cu noi, în dese rânduri, când socotim că nu putem ajuta pe câte unul sau altul pentru că nu avem nici noi. Reacția datornicului iertat este pusă oarecum în opoziție cu gentilețea Împăratului. Arată diferența dintre disponibilitatea unui Om-Împărăție și lătrătura de ură a Omului-lacheu, slugă. Dintre mărinimie – vai, cât de rar mai folosim cuvântul pentru că nu mai avem nicio realitate să o învelim în el – și lașitatea meschinăriei. O vedem des la conducătorii de pripas ai istoriei imediate. O simțim cu fiecare schimbare de stăpâni...

Reacția celorlalte slugi este una incredibilă. Nu tratează cu „nu văd-nu mă bag” agresivitatea meschinului. E reacția unui corpus comunitar realist. Care știe valoarea fiecărui membru al său. Care nu îngăduie batjocura ca formă de supraviețuire. Dinaintea unei nedreptăți caută dreptate la Omul-Împărăție. Și o află. Căci acesta cheamă eliberatul și-l face slugă cu datorii. Ba, mai mult, îl dă pe mâna chinuitorilor – înăsprind pedeapsa.

Concluzia poveștii este însă pentru noi toți. „Tot așa și Tatăl Meu Cel ceresc vă va face vouă dacă nu veți ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Matei 18, 35). Și asta deschide de fapt perspectiva Împărăției peste întreaga parabolă. Niciunul dintre noi nu suntem fără datorii la Dumnezeu. Chiar când nu credem în El – în fond ateismul e de cel mult o sută de dinari – forma în care iubim oamenii privește pe Cel Care ni i-a dăruit de contemporani în veșnicie. De aceea gestionarea unor crize, dincolo de aspectul financiar, poartă în sine și aspecte de omenie, de realitate a relației între oameni care nu pot fi trântite în josul rapoartelor zilnice. Că poți scrie, de exemplu, câți morți ori infectați ai dar nu poți cuprinde în rapoarte oboseala medicilor și colegilor lor și nici numărul de zâmbete de încurajare care au trecut peste mască în saloanele cu bolnavi. Și nici numărul de oftaturi de neputință. Ele nu încap în hârtii, dar încap în inima lui Dumnezeu. De aceea înjosirea ființei umane nu mai ține doar de legea de stat sau de cine știe ce reglementare internațională. Ține în schimb de Împărăție unde vedem că mereu avem martori care să ne sprijine în judecare. Iar când greșim să ne vădească neputința de a iubi oamenii.

Aici îmi pare și că este cheia parabolei acesteia. Ea premerge oarecum praznicul din Sâmbăta ce vine. Acela al Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul. Victimă și el a unui pact de orgolii politice, până la urmă. Neiertătorul orgoliu inflamat de vicii nu înțelege nicicum și niciodată dragostea teribilă a lui Dumnezeu pentru lume. O lectură a unui dialog minunat – Cosmin Neidoni & Părintele Cristian Muntean de la Brașov – mi-a readus în mine vorbele Avvei Visarion care, întrebat de un tânăr căruia i se părea că suferă în comunitatea de frați unde se afla, întreabă: Ce să fac? Iar avva îi răspunde: Taci și nu te măsura pe tine însuți! (Ca o zi de duminică. Dialog epistolar, Libris Editorial, Brașov, 2020, pp. 25-26). Adică pentru a te păstra în pace interioară și echilibru cu cei din afara ta liniștește-te în tăcerea iubitoare. Măsura aproapelui e dată de iubirea pe care i-o porți. Și nu, nu-i pe merit sau răsplată. E iubirea aceea care iartă în adâncul inimii unde, aflăm mereu, se petrec marile minuni ale vieții noastre. Omul exterior, datornicul-slugă, poate mima pocăința. Poate cerși de la Împăratul ce are puterea de a ierta iertarea. Dar nu o înțelege în adâncul ei deplin: schimbarea propriei inimi. De aceea devine – în contact cu nevoia de iertare a celuilalt – neiertător. Și se și fandosește cu asta.

Am intrat, de ceva timp, în vria publică a neiertării aproapelui. Cuvinte grele, reproșuri, smiorcăieli cu iz de pocăință, atitudini de trădare pentru câțiva dinari. E semn că lumea slugilor nu se prea schimbă. Creștinii să ridice privirea din țărână. Să știe mereu că este un Tată care le vede în adâncul inimii. Și acolo îngăduie minuni. Și-i face Oameni-Împărăție.

Sursa: tribuna.ro