Ştiu că a trecut duminica în care Sfânta Biserică ne-a zugrăvit icoana celor zece leproşi vindecaţi de Hristos Domnul. S-a scris şi s-a vorbit mult pe tema recunoştinţei sau nerecunoştinţei faţă de Dumnezeu iar noi, societatea actuală, am fost trecuţi în rândul celor nouă – care nu s-au mai întors, să mulţumească Binefăcătorului.

Cu toate cuvântările şi exegezele biblice la îndemână, nu am încetat să mă gândesc... Ce este aceea lepră? Cum arată un lepros? Mai sunt oameni bolnavi de lepră astăzi, într-o lume în care igiena se predă de la grădiniţă şi medicamentele au devenit, parcă, bomboane?

Scotocind după evenimente petrecute în Orientul Mijlociu, am dat peste un editorial fotografic al televiziunii Al Jazeera, despre un loc din India, o comunitate de leproşi. Cu înfrigurare am deschis fotografiile, crezând că voi vedea cine ştie ce sluţenie. Uimirea mea nu a fost mică: oamenii erau normali, ca şi noi! Apoi, am aflat că boala are trei manifestări total diferite: lepra nedefinită (prima fază cutanată eritematoasă), lepra tuberculoasă (căderea părului, apar inflamaţii nodulare pe traiectul nervilor, descompuneri de ţesuturi) şi lepra bordeline (formă instabilă, fiind definită de starea imună, care trece în forma gravă).

Citind, am înţeles că această boală este una din cele mai greşit înţelese din lume. Considerată până de curând incurabilă şi extrem de contagioasă, lepra se vindecă şi nu se ia prin contactul fizic. Mai mult, forma violentă a bolii, care desfigurează corpul omenesc, se manifestă din ce în ce mai rar. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, mai mult de 14 milioane de pacienţi s-au vindecat de lepră în ultimii 20 de ani, iar patru milioane s-au vindecat din anul 2000, până astăzi.

Atunci, unde este problema? Singura vinovată poate fi considerată societatea, care nu vrea să-şi schimbe mentalitatea: cel bolnav de lepră nu are loc printre noi!

În ţara noastră, a existat o asemenea idee. La Tichileşti, în Dobrogea, se află şi astăzi singurul spital din sud-estul Europei pentru această boală. În iulie 1932, un grup de 25 de leproşi înfometaţi de măsurile guvernamentale, care tăiaseră veniturile spitalului, au intrat în oraşul Isaccea, să ceară ceva de mâncare. Băcanii şi fermierii au solicitat sprijinul armatei, care i-a condus pe bolnavi înapoi la spital, lăsând pe mulţi să moară de foame.

Deşi studiile arată explicit că lepra nu mai este astăzi o boală contagioasă, mai ales în spaţiul oriental, leprozeriile funcţionează ca adevărate comunităţi. Există sate întregi în care nu boala este principala problemă, ci indiferenţa celorlalţi. Viaţa curge, aşa cum o dă Dumnezeu, cu bucurii şi tristeţi. Însă, pe lângă lipsa celor trebuitoare traiului fizic, leproşii suferă şi de izolarea societăţii.

Janardan Yadaz a fost diagnosticat cu lepră în anul 1978 şi s-a mutat în colonia Ashapur, în India. Avea, pe atunci, 12 ani. După efectuarea tratamentului cu antibiotice, în 2009 a fost declarat complet vindecat. Putea să plece, îl aştepta o nouă viaţă.

Citind mărturia lui, mă gândesc la cei zece leproşi vindecaţi din Evanghelie. Ce bucurie să fi fost pe capul lor! Să ştii că nu mai eşti izolat, că nu mai petreci la marginea societăţii, că te poţi duce acasă să-ţi vezi rudele, despre care nu mai ştiai nimic de 30 de ani! Vorba Sfântului Nicolae Velimirovici: cei nouă nu s-au mai întors, pentru că au leşinat de atâta bucurie!

Bucuria vindecării a trăit-o şi Janardan Yadaz. Dar i-a fost frică să mai plece. Afară din satul lui, îl aştepta o societate care să îl judece – în loc să se bucure pentru el. Nu cunoştea pe nimeni „dincolo”. Toţi ai lui, cei dragi erau în satul leproşilor: „Ashapur este casa mea, inima mea se află aici!”. Aceasta a fost decizia lui. O decizie ce ne oferă nouă o temă serioasă de meditaţie.