Au lăsat totul și au mers după Dânsul (Luca 5, 1-11)

Nimic din lumea aceasta nu-ți mai pare suficient de frumos, înalt, curat. Când te cheamă El, auzi chemările celelalte, dar pe măsură ce te apropii de El acestea se pierd, rămân departe, pe țărmul necredinței ori plutind pe apele iluzoriului din jur. Iar când ești cu El vezi tot rodul în care scaldă țărmul final al vieții. N-ai a te teme.

Suntem dinaintea unui Dumnezeu darnic, boieros în atitudine. Din nefericire noi, noi zgârciții și închistații în aerele și concepțiile noastre, deseori imprimate din afară și rănind adâncul cugetării noastre, Îl surprindem, superficial și mincinos, ca fiind departe, prea departe de noi. E taina Evangheliei de astăzi să ne arate în ce mod Hristos Domnul nu este doar un Dumnezeu care învață, ci și unul care dăruiește. Și dăruiește din destul.

Îmbulzit de mulțimea venită să asculte cuvântul Său, Domnul Hristos este scos din șederea odihnei. Putem bănui, după cum ne comportăm și azi, că oamenii nu-I îngăduiau prea multă odihnă Celui ce le vorbea, vindeca, ierta...Poate că astăzi nu L-ar deranja cei care cred că toate vin din propria lor putere și din simplă rațiune, fără de spirit. Dar asta nu înseamnă că L-ar odihni. Pe malul Ghenizaretului, Cel ce a făcut cerul și pământul și apele. Adunarea pare că e tot mai mare și locul tot mai strâmt. Iisus vede venind din noapte și din larg corăbiile pescarilor din Capernaum, cel mai probabil. Pescarii coborâseră din corăbii și spălau mrejele. Era semnul că nu prea avuseseră noroc la vânătoare de noapte. În obiceiul pescarilor locului, până astăzi, spălatul mrejelor era și prilej de a deosebi peștii buni de cei care nu reprezentau monedă de schimb pentru pâine ori plata impozitelor. Cei nefolositori erau aruncați o parte în apă, hrană celorlalți, iar o altă parte erau lăsați să moară pe pietrele fierbinți ale țărmului. Nu tocmai plăcut omului care trecea prin locurile acelea, odoarea naturală pentru pescarul care-și arăta astfel obida pentru „încurcații” în mrejele trase cu greu la mal.

Domnul se urcă în corabia lui Simeon, pe care-l vom cunoaște sub numele de Petru. Urcat în corabia sa, ca pe o catedră plutitoare, îți vestește Evanghelia, Vestea cea Bună. Învăța mulțimile. Nu știm cum, dar putem intui că și în dimineața aceea târzie, Hristos, egal cu Sine, va fi rostit lucruri uimitoare pentru urechile sărmanilor oameni bucuroși să-L asculte. Ba uimitoare și pentru pescari, asemeni lui Simon, oameni încercați de nopți grele și furtuni furioase, dese ori muncind pentru nimic. Parcă intuindu-le nerăbdarea de a pune pe masă copiilor și familiei lor câte o bucată de pâine, Domnul îi îndeamnă să iasă iar în larg: „Mână la adânc și lăsați în jos mrejele voastre, ca să pescuiți” (Luca 5, 4). E oarecum paradoxal că El, care luase barca să vestească cerul, acum încuraja la cele ale apei pentru ca ai lor, familialii, să nu rămână fără hrană. Simon răspunde - el era șeful de echipaj - ca un pescar bătrân: „Învățătorule, toată noapte ne-am trudit și nimic nu am prins dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Luca 5, 5). E un pescar obosit de o noapte grea, dar care nu-și pierde intuiția. Identifică în Hristos Învățătorul și simte că este ceva special în Omul Acesta. Interesant ne apare amănuntul acesta: „după cuvântul Tău”. Cel care tocmai se încheiase? Atât de adevărat îl simțise pe Hristos prezent în rostirea Sa, încât nu mai contează ce știe despre pescuit și e gata să fie martorul unei minuni... economice? Așa pare. În termenii contractuali de azi, Hristos plătește chiria amvonului plutitor cu pește. Ce știa Simon? Că la ora aceea nu mai putea fi pește sau, dacă era, era greu de prins cu mijloacele lor. Curenții care purtau peștii în mrejele lor erau departe deja, poate pe celălalt țărm sau pur și simplu, se odihneau și ei lăsând bancurile de pești nealergate. Minunea însă e sub ochii lor. Mrejele se umplu. Cu mult pește. Atât de mult, încât cheamă în ajutor cealaltă corabie, să nu se rupă mrejele lor. De altfel, echipa de pescari galileeni presupunea mereu două corăbii, cu mreaja aruncată între ele, cu antrenamentul sincronizării lor permanente, ca nu cumva să se piardă din darul adâncului. Știau curenții ce purtau pește și aici este șocul lor, cumpănit de bunul simț al lui Simon care ascultase de foarte aproape propovăduirea Mântuitorului. Era cârmaciul corăbiei, cel care ținuse aproape de mal, de oameni, de inimă amvonul Domnului.

Roada este grea. Dincolo de mulțimea peștilor, Luca, Evanghelistul, are intuiția ca acum să-l numească dintâi pe Simon-Petru (Luca 5, 8). Dinaintea mulțimii peștilor, Simon se cucernicește. Câștigă curaj și cuvânt. Cu reală pocăință, îi spune Domnului: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Luca 5, 8b). Numai noi astăzi dacă ne iese vreun rod ne dăm mari, ne socotim singurii acționari ai biruinței noastre. Petru nu, el înțelege cât de important este Cel Ce șade în corabia sa. Precum altădată Duhul deasupra apelor. Nu știm ce va fi zis Domnul în cuvântarea sa din arhipelagul de oameni ce așteptau setoși cuvânt bun. Dar știm cum a înțeles Petru, de-acum, că acele cuvinte schimbă lumea, cosmosul întru toate ale sale. Spaima prinderii peștilor le schimbă inimile. Sunt copleșiți și simțim asta din toată reacția pescarilor. Cel ce ținea cerul pe ape făcuse din inima lor cer.

Temătorii ne sunt dați cu numele: Petru, Iacov și Ioan, fii lui Zevedeu...Și, prin chemarea Domnului, sunt făcuți pescari de oameni. Îndemnul către Simon e îndemnul către fiecare om care îl ascultă pe Hristos vorbind din corabia peste care este pus cârmaci: Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni! (Luca 5, 10). E parola de încurajare care apare de fiecare dată pe cifrul sufletului când oamenilor le mai este descoperită o parte din adâncul dumnezeiesc al Mântuitorului. O cunoaștere crescută în trepte doar de Dumnezeu cântărite, ca în Dumnezeiasca Liturghie, până astăzi. Vădirea Domnului din corabia Capernaumului, treapta vindecării de teamă a oricărui om care primește din plin răsplată de la Hristos. Domnul schimbă, ontologic, misiunea pescarilor. Îi face pescari de oameni, dovedindu-le, de la început că nu peștii sunt greu de prins. Făcându-i pescari împotriva curentului, Domnul îi învață că nu există loc în care mila și purtarea Sa de grijă să nu lucreze. O, de-am înțelege aceasta!

Ajunși pe mal nu-i mai aflăm pescari pe oamenii aceștia decât rar, la câte un moment al Evangheliei și, în final, la vremea de după Înviere, când Domnul se arată ca să le dovedească realitatea Învierii. Că nu e nălucă. Nici pe ape, la vreme de furtuni drăcești, nici pe țărm, când mănâncă din peștele ce-l pusese El la foc, să-i întărească pe cei care veneau de pe mare. Câtă pedagogie să-i scoată mereu dintr-ale lor ca să-i aducă într-ale Lui și să ni-i dăruiască de învățători, de pescari sufletelor noastre. Oameni hotărâți. Evanghelia le consemnează reacția: „Și trăgând corăbiile la țărm, au lăsat totul și au mers după El” (Luca 5. 11). E reacția celui cucerit de Hristos. Cine a trăit-o știe. Nimic din lumea aceasta nu-ți mai pare suficient de frumos, înalt, curat. Când te cheamă El, auzi chemările celelalte, dar pe măsură ce te apropii de El acestea se pierd, rămân departe, pe țărmul necredinței ori plutind pe apele iluzoriului din jur. Iar când ești cu El vezi tot rodul în care scaldă țărmul final al vieții. N-ai a te teme. De aceea, Duminica de astăzi, dedicată de România satului românesc, e un îndemn să ne revedem rădăcinile și de a reînvăța că, uneori, rodul credinței vine din aruncarea mrejei în contra-curent.

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie