În Epistola către Coloseni, Sfântul Pavel spune alegoric că suntem însemnaţi „cu tăiere împrejur nefăcută de mână” (Coloseni 2, 11), însemnând că inima se răneşte, nu în chip materialnic sau fizic, ci prin tăierea împrejur a lui Hristos, adică prin cuvântul Său, prin poruncile Evangheliei. Când inima se răneşte cu poruncile evanghelice şi se taie împrejur de către Evanghelie, se face simţitoare şi mereu cu luare-aminte la Cel Care a rănit-o. Aceasta este pocăinţa, ca fără încetare să se poarte tăierea împrejur a lui Hristos.

Avem nevoie să ducem în inimă rana aceasta pe care am cunoscut-o prin lacrimi. Fără ea, am fi reci şi grabnic ne-am găsi în lumea aceasta modele, vrând chiar să împăcăm dragul de lume cu iubirea de Dumnezeu. Avem nevoie ca mângâierea lui Dumnezeu să fie mai puternică în noi decât stăpânirea acestei lumi. Avem nevoie de un foc mai tare ca să stingem focul patimilor. Avem, astfel, nevoie să purtăm această rană care să ne amintească mereu de ceva de dincolo, desăvârşit şi sfânt. Dacă avem această aducere aminte înlăuntrul nostru, vom putea să deosebim „voia lui Dumnezeu, care este bună şi plăcută şi desăvârşită” (Romani 12, 2). Este de cea mai mare însemnătate pentru noi să deosebim şi să urmăm semnele voii lui Dumnezeu şi atunci vom afla viaţă, căci este „viaţă întru voia Lui” (Psalmul 29, 5).

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Man, the Target of God, The Stavropegic Monastery of St. John the Baptist, Essex, 2015, p. 235)