Întâlnindu-l pe părintele Petroniu Tănase, în România, cu prilejul singurei sale vizite în țară după plecarea la Muntele Athos, și de mai multe ori în Grădina Maicii Domnului, la Schitul Prodromu, unde a fost gazdă primitoare și binevoitoare, am reținut, măcar în parte, cuvintele pline de înțelepciune pe care le rostea. Avea bucuria de a vorbi altora, mai ales în perioada când încă se afla într-o stare bună de sănătate. Era râvnitor la biserică, venea cel dintâi şi asculta slujbele cu multă atenție. Sunt sigur că în mintea lui teologhisea și odihnea în inima sa cele ce se rosteau ori se cântau la vremea cuvenită, aprofundând ori surprinzând înțelesuri noi ale vechilor imnuri bisericești.

După slujbă, la trapeză și în convorbirile duhovnicești de la arhondaric sau din curtea primitoare a Schitului Prodromu, părintele Petroniu Tănase punea în lumină istoriile tainice, pe care timpul le țesuse în urma lui, din viața lui de mănăstire, deloc ușoară, ba chiar încărcată cu mâhniri și încercări, mai ales în vremea decretului 410/1959. Atunci a fost nevoit să părăsească, pentru un timp, mănăstirea. Tot în răstimpul acestor convorbiri vorbea celor mai tineri despre trezvie, despre smerita cugetare, despre lupta duhovnicească pe care creștinii o poartă până în mormânt, care nu se termină într-o zi, o lună sau la o anumită vârstă.

Am afirmat că părintele Petroniu a fost mai degrabă scriitor decât cântăreț. Acum aș nuanța, în­țe­legând că a avut multe daruri. A fost un scriitor inspirat, cu un cuvânt înțelept și dres întotdeauna cu sare, chiar cu veleități livrești autentice, evidente în unele dintre eseurile, evocările, dar și me­di­ta­țiile la vremea Postului Mare, perioadă pe care o consider cea mai dragă inimii lui.

A fost însă și un bun cântăreț. Ne aduce aminte de acest lucru dragostea manifestată de el față de cântare, cu toate că, la vârsta senectuții, vocea nu-l mai ajuta cum poate îl ajutase în tinerețe. Dar nu am în vedere doar acest aspect practic. Părintele Petroniu a fost și un istoric al muzicii. În ce sens? A reușit să zugrăvească în paginile pe care le-a semnat amintirile unor mari cântăreți și slujitori ai Bisericii, care nu sunt pu­țini, iar mărturiile lui pun în lumină chipurile monahilor în parte uitați sau nu foarte cunoscuți.

Se cuvine să amintesc cuvintele părintelui Petroniu despre tradiția pe care a găsit-o la Mănăstirea Neamț. E drept, erau mulți călugări atunci, înainte de nedreptul decret: peste 100 de frați și vreo 200-300 de călugări în Lavra Nemțeană. Unii dintre ei sfinți, alții mari slujitori, cântăreți etc.

Dintre sfinți este destul să amintim pe Cuviosul Ioan Iacob ori pe nevoitorul monah Iov Burlacu, de la bolnița mănăstirii, care dormea pe un bolovan și toată vara mergea prin pădure pentru a aduna plante medicinale spre a vindeca bolnavii, care în acea vreme nu aveau alte variante de tratament.

Mai erau și alți călugări, despre care părintele Petroniu spunea că iubeau Biserica mai mult decât orice altceva. Unul dintre ei era Gherasim Cârjă, care primenea biserica mare a Mănăstirii Neamț ca pe o mireasă cu cele mai frumoase acoperăminte și odăjdii, cu sfeșnice din argint și candele, care erau păstrate în tainița mănăstirii, pe care le scotea doar de câteva ori pe an pentru a împodobi marile sărbători.

Pe lângă acești călugări sfinți, părintele Petroniu Tănase a cunoscut și mari cântăreți. Despre unul dintre ei, Demostene Tebeica, ne spune că, atunci când a venit în mănăstire, era distins și i-a învățat pe el și pe alți monahi muzica vocală. Avea o metodă pedagogică aparte, foarte limpede, iar părintele Petroniu mărturisește că degrabă a învățat notele, chiar dacă profesorul era sever și arareori zâmbea.

A organizat la Neamț un cor, cu părinții și frații care aveau voce bună și, în puțin timp, acesta a ajuns vestit. Demostene Tebeica a fost profesor la Seminar, stareț la Putna și la Vovidenia, apoi la Curtea de Argeș. Slujbele oficiate de el, atât la Neamț, cât și la Vovidenia, erau o încântare. Vlădici, preoți și monahi, scriitori și cărturari poposeau în locul unde Demostene Tebeica slujea, iar părintele Petroniu mărturisea că a învățat mult de la el și îl avea înscris într-un pomelnic al inimii.

Un alt călugăr cântăreț, compozitor, neîntrecut slujitor și foarte bun administrator al Mănăstirii Neamț, fost profesor al părintelui Petroniu, a fost arhimandritul Victor Ojog.

Chiar dacă sarcinile materiale creșteau în urma lui, sleindu-l de puteri, Victor Ojog a rămas mereu îndrăgostit de muzică și de Dumnezeu. Întâlnindu-l către sfârșitul vieții lui, pe când arhimandritul Vic­tor Ojog se afla în exilul său, care a durat destui ani și i-a stricat mult rânduiala, aducându-i o grea suferință sufletească, părintele Ojog i-a cântat un text, ce era, de fapt, o poezie în care mănăstirea era personificată, iar el i se adresa cu iubire fără de margini. Toată mâhnirea sufletului său a plâns-o în acea cântare, iar părintele Petroniu mărturisea că a plâns, auzind-o.

Un alt monah pe care îl evocă părintele Petroniu era Isidor de la Sihăstria, care slujea frumos, despre care o credincioasă, conform spuselor părintelui Petroniu, spusese: Ce slujbă frumoasă și ce preoți! Iar părintele cu barbă albă (Isidor) parcă era sfânt!

Un alt monah menționat de părintele Petroniu este părintele Pavel.

Odată, când părintele Petroniu mergea către cimitirul Mănăstirii Sihăstria, într-un colț al lui, părintele Pavel era singur, avea o carte mare în mână și cânta din ea foarte însufleţit. Dădea din cap, bătea măsura cu mâna, iar uneori punea cartea pe bancă, își scotea din buzunar batista și se ștergea la ochi. Apoi din nou cânta și iar scotea batista. Cânta și plângea.

Când a murit, părintele Petroniu a scris despre el: Sufletul său s-a dus înaintea Celui care a șters toată lacrima de la toată fața.

Un alt cântăreț pe care părintele Petroniu l-a cunoscut a fost arhidiaconul Ghenadie. Nu-i spune numele de familie, dar probabil era Honciuc. Fusese pe la Muntele Athos, slujitor la Episcopia Hușilor, apoi profesor și director al Școlii de Cântăreți de la Mănăstirea Neamț. A murit la Sihăstria, în 1972.

Era nelipsit de la biserică, evla­via și dragostea sa pentru sfintele slujbe erau îndeobște cunoscute, fiind un slujitor ales și un mare cân­tăreț. Avea un glas frumos, știa meșteșugul cântării și a alcătuit chiar frumoase lucrări pentru sfintele slujbe. Știa tipic, cânta tacticos, bătea măsura cu mâna, după obiceiul cântăreților de altădată. Când citea ceva la strană avea o simțire profundă, astfel accentua înțelesul cuvintelor.

Părintele Petroniu spune că era neîntrecut ca slujitor. Cum citea el Apostolul și Evanghelia, nimeni nu-l putea imita. Chiar dacă a rămas diacon toată viața, împodobea cu multă dăruire sfintele slujbe.

Amintirile consemnate de părintele Petroniu nu doar că ne vorbesc despre trăirile unor monahi cu duh de rugăciune și nevoință sfântă, ci mai ales arată sensibilitatea unui monah care a înțeles, din toate întâlnirile vieții sale, darul lui Dumnezeu revărsat către ceilalți.

O altă persoană ar fi putut trece cu indiferență peste darurile acestor semeni, dar părintele Petroniu s-a oprit asupra fraților lui din cin pentru a vorbi despre talanții înmulțiți și despre bucuria întâlnirii cu astfel de oameni. De altfel și mărturisea: Dacă ai întâlnit un om, L-ai întâlnit pe Dumnezeu! Cu atât mai mult un om care are astfel de daruri!

Părintele Petroniu a mai avut un dar special. Impresionat de anumite cântări, de repertorii care nu se întâlneau în acei ani, întrucât, după cum se știe, de la jumătatea veacului al XX-lea multă vreme nu s-au tipărit cărți de cântări bisericești, el le-a transcris, pe unele cu caligrafia sa impecabilă. Aflând despre aceste preocupări, mi-am adus aminte despre un alt călugăr nemțean, arhimandritul Partenie Apetrei. Și el, exponent al aceleiași școli de la Mănăstirea Neamț și al obștii nemțene, a adunat numeroase cântări, le-a transcris de pe cărți vechi sau de pe manuscrise și le-a pregătit pentru tipar.

La fel se întâmplă și cu opera părintelui Petroniu. Nădăjduiesc că toate paginile, scrise de mâna sa, cu felurite Axioane, Heruvice, cântări de la Vecernie, de la Priveghere, de la înmormântarea călugărilor și din atâtea alte momente liturgice se vor așeza într-o carte, care va păstra pentru posteritate osteneala părintelui, în special scrisul lui inconfundabil, cu frumu­sețea măiestriei unui pictor bisericesc.

Părintele Petroniu Tănase a ascultat în ultimul sfert de veac al vieții lui frumoasele cântări ale Muntelui Athos. Nu erau doar cele auzite cu prilejul marilor hramuri, la Prodromu, Lavra, Iviru și Grigoriu, unde mergea adeseori și păstra legături de prietenie și fră­țietate cu stareții acelor mănăstiri. Erau, cred, și cântările îngerești pe care părintele Petroniu le-a deprins în urma unei mari nevoințe.

Suferind, bătrân, însingurat, ascetul român din Athos a auzit de multe ori cântări îngerești.

Îmi amintesc de înmormântarea lui, săvârșită în biserica cea mare a Schitului Prodromu. M-am dus în mare grabă, călătorind pe vifor­ni­ță de la București până la Athos, pentru ca, a doua zi după înmormântarea lui, marea să se învolbu­reze, poate pentru a ne mai reține încă pe Muntele Athos.

În biserica schitului s-au adunat mulți călugări români și greci. O strană a călugărilor români, alta a celor greci. Un episcop athonit, Hrisostom, veche cunoștință a părintelui, a avut răbdarea de a pune, printre cântări, cele 12 ectenii speciale după tradiția Muntelui Athos. Acele 12 ectenii, cu răspunsurile aferente, au constituit cortegiul de cântări, deopotrivă ale oamenilor și ale îngerilor, care l-au condus pe părintele Petroniu Tănase la mormântul străjuit de chi­paroșii din vecinătatea paraclisului închinat Sfântului Ioan Botezătorul.

Acolo a rămas să asculte cântările îngerești, până când Domnul va hotărî altceva pentru mult nevoitorul monah și iubitorul de cuvinte, psaltichie și liniște.

La 22 februarie 2011, cel mai vârstnic monah român athonit de atunci, isihastul, psaltul, omul de bibliotecă, teologul, duhovnicul, condeierul și ultimul martor al miș­cării isihaste Rugul Aprins, Petroniu Tănase Prodromitul, s-a mutat la ceruri, locul în care era de mult inima lui, mistuită de iubirea pentru Mântuitorul Iisus Hristos, Domnul vieții veșnice.

Cea mai mare parte a pelerinajului său pământesc, 81 de ani, dintre cei 97 pe care i-a primit în dar, a fost o curată ofrandă, închinată încă din pruncie și tinerețe, în mod pilduitor și admirabil, Cunoscătorului a toate și Stăpânului vieții noastre.

Viața i-a fost o partitură scrisă cu propriile fapte, în care glasurile înălțătoare și voioase, simbolizate de evenimentele duhovnicești, cu reverberații profunde din viața sa, s-au împletit cu melosuri sumbre și uneori tânguietoare, pe care le-a parcurs cu neclintită credință și dor după Dumnezeu.

A psalmodiat atât la strană, dar mai ales în inimă, cuvintele Domnului, multe dintre cântări fiindu-i alinare și bucurie, zicând, dimpreună cu psalmistul: „Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voi Dumnezeului meu cât voi fi“ (Ps. 103, 34).

Îmi amintesc cu venerație că în toate pelerinajele făcute la Athos îl vedeam la slujbe pe părintele Petroniu nevoindu-se în picioare, încovoiat sub povara anilor, potrivindu-și aparatul auditiv pe care-l purta pentru a se dedulci de fru­musețea cântărilor. Mă sfiam să stau în strană, când el, bătrânul părinte, își ostenea trupul, ca o sfântă nevoință.

Cât timp puterile fizice i-au îngăduit, rămânea la sfat în incinta primitoare a schitului, într-un dialog cordial cu oaspeții pelerini, la umbra cedrilor plantați de către el, locul unde cândva erau sumedenii de flori multicolore îngrijite de mâinile părintelui Petroniu. Cei care vizitau Prodromul îl numeau sugestiv „schitul florilor”.

Protosinghelul Petroniu Tănase Prodromitul a fost prietenul sfin­ților, sihaștrilor, cărților, florilor și chiparoșilor. Un monah care avea simțul veșniciei și al istoriei. Un ctitor jertfelnic, un isihast veghetor, un mărturisitor și un condeier profund. Un om minunat și un călugăr paradigmatic, o icoană smerită a Sfintei Ortodoxii Românești și atho­nite. Un cuvios care s-a mutat de la Athos la Cer.

Părintele Petroniu a fost, într-adevăr, apropiat de muzica bisericească întreaga sa viață, fără să fi excelat printr-o voce de răsunet. Era însă trăitor, rugător și preocupat de slujba din biserică, pe care o cunoștea bine, ocupându-se chiar și de ucenicii mai tineri, nepricepuți întru ale cântării, fie la Mănăstirea Slatina, fie la Curtea de Argeș, la Sihăstria sau la Prodromu, în ultima parte a vieții lui.

Într-un interviu pe care mi l-a acordat la începutul anilor ’90, părintele Petroniu spunea: Dar mai sunt o mulțime de lucruri foarte frumoase încă nevalorificate. În vremea de azi se cântă mai pe scurt, deși sunt cântări foarte frumoase la Utrenie, Vecernie, cum ar fi „Slavele”, „Lumină lină” [scrise de el], „Fericit bărbatul”, o mică Antologie scrisă de părintele Dometie Ionescu, unul dintre ucenicii lui, care a ales câteva cântări şi a tipărit un volumaş.

În vremea aceea, la biserică trebuia să vină toată lumea. Era stricteţe, nu era îngăduit să lipsească cineva, decât pe motiv de boală. În rest, nu erau admise alte motive şi ajunsese să fie slujbe foarte frumoase. Era un grup de douăzeci de părinţi foarte buni cântăreţi care participau cu toţii la slujbe. Era Preasfinţitul Partenie Ciopron, stareţ la „Sfântul Ioan de la Suceava”, de metanie de la Mănăstirea Slatina, care venea la sărbătoarea Schimbării la Faţă - hramul mănăstirii - şi totdeauna slujea. Nu avea maşină, venea cu trăsura. Dar era punctual. Ne anunţa că la ora cutare va veni şi exact la acea oră intra pe poarta mănăstirii.

El spunea totdeauna: Vin la Mănăstirea Slatina la hram, să aud cum cântă părinţii, căci erau într-adevăr slujbe alese. Cu nimic nu erau mai prejos slujbele de la noi, decât slujbele de aici. Nici nu se concepeau altfel de slujbe seara, fără cântarea „Lumină lină” pe glasul al II-lea - ţinea un sfert de oră. Părintele Stupcanu ştia pe de rost, pentru că era mare cântăreţ la mitropolie, fiind încredinţat de ceea ce zice rugăciunea: „În Biserica slavei Tale stând, în cer a sta ni se pare”. La biserică erau mulţi credincioşi. Nici nu încăpeau în sfântul lăcaş.

Ortodoxia are un mare dar, care este această muzică. Nu trebuie pierdută, nu trebuie făcută în grabă sau simplificată, cum s-a făcut azi, pierzându-se tradiţia veche. Foarte mare bogăţie duhovnicească este cuprinsă în slujbele bisericeşti.

Ţara Românească are încă un avantaj în privinţa aceasta, pentru că de veacuri slujbele se fac în limba poporului şi lumea le ascultă şi le înţelege. Aici în Grecia se fac în limba veche. M-a întrebat un profesor cum se fac slujbele în România şi i-am zis că în limba vorbită. Dacă slujba e bine făcută şi cu slujire duhovnicească, ea merge la inimă mai bine decât orice predică.

Textele citite cuprind idei adânci, învăţături duhovniceşti la care omul nu e întotdeauna atent şi de aceea, pe lângă texte, s-a adăugat şi melodie. Omul fiind atras de frumuseţea melodiei, o să fie atent şi la folosul cuvântului ce se cântă în biserică.

Sursa: ziarullumina.ro