Virtutea bunătății – vocație de căpătâi a ostenelilor duhovnicești ale Părintelui Teofil

Caracterizându-se cu umorul fin pe care îl avea, Părintele Teofil spunea că el este duhovnic mare, mic și de nimic. Mare, pentru cei ce îi împlinesc îndemnurile mântuitoare. Mic, pentru cei care îl cercetează din curiozitate, dar nu pun în faptă sfaturile sale duhovnicești. Și mic, pentru cei ce nu îl cunosc, care nu au preocupări spirituale. 

Poate una dintre cele mai frumoase ziceri a Părintelui, care îi caracteriza viața și efortul duhovnicesc, este cea referitoare la importanța virtuții bunătății în viața creștină sau, cum spunea Părintele Teofil, „menirea mea în viață a fost să înmulțesc binele și bunătatea”.

Prin tot ceea ce a învățat și făcut, prin tot ceea ce ne-a dăruit din „preaplinul” inimii sale și ne-a îndemnat și pe noi să ducem mai departe, s-a vădit a fi un om al iubirii și bunătății, al blândeții și iertării. 

Bunătatea - sinteza tuturor strădaniilor duhovnicești

Deseori, Părintele Teofil spunea că inima sa nu are decât o ușă – de intrare – și că, odată intrat acolo cineva, Părintele îl cuprindea și păstra în iubirea sa pentru totdeauna. În această inimă largă și plină de bunătate a primit zeci de mii de ucenici, fiecare cu problemele și cu bucuriile sale, cu luptele, înfrângerile și victoriile sale spirituale. Pentru el, familie era obștea monahală, dar și ucenicii săi, precum și tot sufletul iubitor de Dumnezeu și de mântuire. Însă un loc aparte și o prețuire deosebită a arătat părinților săi trupești. Chipul mamei sale era adesea evocat de către Părintele Arhimandrit, ca model de credință și de iubire maternă. De la mama sa a învățat să „nu își uite de rugăciune, să nu își uite de Dumnezeu”, iar respectarea acestui sfat l-a salvat din numeroase pericole ale vieții.

Tot de la mama sa a învățat Părintele Teofil lecția bunătății creștine și a realizat valoarea esențială a acestei virtuți pentru mântuire. În mod pilduitor și cu umorul specific, Părintele Teofil își aducea aminte, peste ani: „Cândva, în satul meu, s-a schimbat preotul și preotul care a venit era un cunoscut al meu. Atunci am întrebat-o pe mama – mama venind la mine la mănăstire: ce vă predică părintele acesta, care e acum la noi? Mama, săraca – Dumnezeu să o odihnească – nu prea ținea minte predicile... nici predicile mele. Știu că mi-a spus odată: „Să știi că am înțeles toate cele ce ai spus, dar, acum, dacă mă duc acasă să-i spun lui taică-tu, nu mai știu nimic”. Și, totuși, am întrebat-o din nou: ce le predică părintele de la noi? Sărmana, a stat așa puțin și nu a zis nimic și, dacă a văzut că stărui, a zis: „Apăi, tot bine ne învață, ne învață să fim buni!”. Mi-am dat seama că, până la urmă, sinteza tuturor ostenelilor noastre, sinteza tuturor strădaniilor noastre pentru noi și pentru alții este: să fim buni și să fim buni!”

În viața și învățătura duhovnicească a „duhovnicului tinerilor”, bunătatea este „lucrul cel mai de căpetenie, poate că e lucrul cel mai de valoare din câte poate realiza omul în lumea aceasta. Mai sunt și alte valori, fără îndoială. E o valoare să fii inteligent, e o valoare să fii realizat, să ai o înfățișare frumoasă, să ai o situație bună. E o valoare să fii conducător de oameni, dacă poți ajunge conducător de oameni. Sunt multe valori în lumea aceasta, dar de măsura bunătății nu există nimic!”

Bunul Dumnezeu – model al iubirii

Părintele Teofil îndrăgea să ofere sfaturi practice, adeseori presărate cu versuri de suflet sau cu exemple din viața reală, inclusiv din experiența sa. Toate acestea se caracterizau prin discernământ și echilibru și urmăreau o finalitate formativă, nu doar auzirea sau ascultarea lor, cât mai ales înțelegerea, împroprierea și întruparea sau împlinirea lor.

Atunci când îndemna la dobândirea virtuții bunătății, Cuviosul Părinte oferea ca paradigmă sau model sublim și de urmat pe Însuși Dumnezeu, Izvor al iubirii și bunătății. „Să-ți dai seama, îndemna Părintele, de bunătatea lui Dumnezeu, Care te suportă și pe tine, un păcătos, să-ți dai seama de bunătatea lui Dumnezeu, Care te așteaptă, Care te iubește, Care se revarsă spre tine, și apoi să înaintezi în viața duhovnicească prin ceea ce numim noi desăvârșire”. Așa cum Dumnezeu ne cheamă, ne așteaptă și ne iartă, ca pe niște fii risipitori, primindu-ne totdeauna cu iertare și cu bunătate, tot astfel și noi, creștinii, trebuie să lărgim și să răspândim în lume iubirea și bunătatea lui Dumnezeu, prin gând, cuvânt și faptă.

În duhul Sfinților Părinți și în limbaj filocalic, Părintele Teofil recomanda, în lucrarea de dobândire a bunătății și blândeții, înfrânarea patimilor și a poftelor, în mod special a patimii mâniei, care stă la rădăcina răutății, răzbunării, ranchiunii și resentimentelor. Și, cum o metodă eficientă de eliberare din lanțurile unei patimi o constituie dobândirea și practicarea virtuții opuse, de mare folos îi este nevoitorului care se ostenește spre dobândirea bunătății, să le privească pe toate cu blândețe, această virtute fiind, precum spun Părinții filocalici, „tronul lui Dumnezeu”. Blândețea este o treaptă necesară dobândirii bunătății, căci, prin blândețe, omul gândește, vrea și împlinește binele față de semenul său, iar pe o treaptă superioară îi vrea acestuia binele în toate, ceea ce este o dovadă de iubire și de înaltă noblețe duhovnicească sau, cum ne învăța Părintele, „cel ce vrea să fie împodobit cu bunătatea trebuie mai întâi să se ostenească întru înfrânarea poftelor, prin care se surpă pricinile relei întrebuințări ale mâniei deci pricinile răutății. El trebuie, de asemenea, să se îndeletnicească și cu blândețea, care duce spre o credință mai întărită, ce se face pricinuitoare a bunătății prin aceea că îi deschide calea spre facerea de bine, care aduce în viața noastră bunătatea”. 

Asemănarea cu Dumnezeu întru bunătate

Meditând asupra Epistolei către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, capitolul 5, versetele 22-23, în care sunt descrise „roadele Duhului Sfânt”, Preacuviosul Părinte Teofil observa că, ocupând locul de la mijloc între aceste daruri, bunătatea încununează primele patru virtuți și este temelie pentru alte patru. Părintele vorbea, potrivit cuvintelor „Apostolului neamurilor”, despre „scara urcușului duhovnicesc”, care se identifica deplin cu „scara roadelor duhovnicești”: înfrânarea poftelor, blândețea, credința, facerea de bine, bunătatea, îndelunga-răbdare, pacea, bucuria, dragostea. 

Lupta și lucrarea de dobândirea a fericitei virtuți a bunătății este expresie a împreună-lucrării omului cu harul Duhului Sfânt pentru că, în lipsa credinței puternice în Dumnezeu și fără ajutorul Lui, omul nu poate împlini deplin nimic în plan spiritual. „Nu se poate face omul bun din rău, spunea iscusitul duhovnic de la Mănăstirea Brâncoveanu, decât cu ajutorul lui Dumnezeu și cu credință. Ai credință în Dumnezeu, poți avea și bunătate. N-ai credință în Dumnezeu, poți avea doar răutate, dar nu și bunătate”, căci „orice transformare spre bine, orice îndreptare, orice redresare religios-morală se realizează prin credința în Dumnezeu”. 

În esență, considera Părintele Teofil, efortul de dobândire și lucrare a virtuții bunătății, la măsura pe care ne-a arătat-o și la care ne cheamă Mântuitorul Iisus Hristos – dragostea, iertarea și bunătatea față de toți și de toate – este semn al ajungerii, de la „chipul lui Dumnezeu”, sălășluit în profunzimile sufletului nostru, la fericita și deplina „asemănare” cu Părintele Ceresc. Odată ce „vorbim de Bunul Dumnezeu; trebuie să fim și noi buni. Vorbim de Dumnezeu Care iubește, și noi trebuie să iubim. Vorbim de Dumnezeu Care miluiește; și noi trebuie să miluim”. 

Așadar, în lucrarea de desăvârșire, bunătatea este „chestiune de căpetenie”, semn al eliberării de răutate, de apropiere de semeni și de asemănare cu Dumnezeu, formă fundamentală de manifestare a iubirii.

Arta dobândirii și a cultivării binelui și a bunătății

Adevăratul creștin este un om a iubirii și iertării, al bunătății și blândeții, un împlinitor al poruncilor dumnezeiești și al virtuților creștine. Prin tot ceea ce gândește, mărturisește și făptuiește, el trebuie să îndrepte gândul și viața semenilor săi către desăvârșire și către Dumnezeu. 

„Om al lui Dumnezeu” și „model al bunătății”, care convertea spiritual prin cuvânt, dar mai ales prin pilda vieții sale îmbunătățite, Părintele Teofil recomanda să arătăm bunătate în toate faptele, gesturile și cuvintele noastre. „E bine să fim cu luare aminte la cuvinte, spunea Părintele Teofil, la cuvântul rostit, la cuvântul scris, pentru că și cuvântul rostit și cuvântul scris are omenie. Când nu tragi, nu pleacă glonțul, dacă tragi, nu se mai întoarce”. 

Din dragoste și prețuire față de marele, bunul și blândul duhovnic, bine este a medita în fiecare clipă și pentru „cealaltă vreme a vieții noastre”, la sfatul și îndemnul său: „Să ne întrebăm dacă a fost cineva mai fericit că ne-a întâlnit în ziua în care a trecut. Să ne întrebăm dacă își amintește cineva că i-am vorbit, bineînțeles cu bunătate, cu liniște. Să ne întrebăm dacă l-am salutat cu căldură pe prietenul nostru, pe care l-am întâlnit. Să ne întrebăm dacă nu cumva am fost egoiști în ziua care se pleacă spre înserare. Să ne întrebăm dacă, oare, este cineva mulțumit cu ceea ce i-am spus sau cu ceea ce i-am făcut”. 

Dacă răspunsul la aceste întrebări este unul pozitiv, înseamnă că ne aflăm și înaintăm pe calea mântuirii și a desăvârșirii, ca adevărați iubitori și cinstitori ai „bineplăcuților” lui Dumnezeu, între care unul de cinste este și Preacuviosul Părintele nostru Teofil Părăian.