A luat binecuvântare de la egumen să se retragă şi să trăiască o viaţă isihastă. S-a mutat îndată într-o colibă mai sus de Noul Schit, colibă ce avea gard înalt şi o poartă din ţambre cu o cruce deasupra ei, folosită totdeauna ca semn că nu este acolo, pentru a nu-i strica vizitatorii liniştea. Pentru cei cunoscuţi, totuși, exista o sfoară legată de un clopoţel care se afla în chilia sa. Dacă suna clopoţelul, părintele ieşea să-l întâlnească pe vizitator, dar numai dacă trebuia să aibă cu el o discuţie duhovnicească absolut necesară.

Când a plecat din mănăstire, a plătit 2000 de leva pentru ca mănăstirea să fie datoare a-i asigura pesmet până la sfârşitul vieţii. La început, fraţii îi dădeau cu bucurie, adăugând pe deasupra şi haine şi încălţăminte; mai târziu însă, chiar şi pâinea o dădeau împotriva voinţei lor.

Părintele Gherasim nu acorda mult timp rucodeliei. Când şi când, împletea metanii şi le dădea unui monah să le vândă la Kareia. El însuşi nu mergea nicăieri, nici nu cerea nimic de la nimeni; pentru aceasta, trăia în multe lipsuri.

Odată, când vizitatorii l-au întrebat despre viaţa sa, a spus:

– Există clipe în care omul este ca şi cum ar zbura către cer. Există, însă, şi altele atât de grele, încât nu ştie ce să facă. Atunci nu poţi nici să dormi, nici să te rogi, nici să citeşti, nici să stai la locul tău, nici să mănânci, nici să discuţi. Astfel de perioade sunt foarte grele şi de neînţeles pentru cineva care nu le-a trăit. Se întâmplă câteodată să te doară toate mădularele trupului şi atunci nu te poţi scula la rugăciune. Dar, dacă în asemenea clipe te sileşti pe tine însuţi la osteneală, orice durere dispare cu desăvârşire. Mai ales dacă în această stare alergi la Maica Domnului, repede vei simţi ajutorul. Ea totdeauna ajută. Când te simţi rău sau când te dor toate este necesară desăvârşita hotărâre, chiar până la moarte; altfel, nu vei învinge. Când trăieşti la linişte nu trebuie să depinzi de nimic. A sosit ceasul vecerniei sau al altui canon de rugăciune? Orice s-ar întâmpla, ridică-te cu deplină hotărâre şi Domnul te va ajuta.

Vizitatorii voiau să-l provoace la o discuţie mai îndelungată despre roadele liniştirii sale, dar el făcea pe neştiutorul. Le adeverea în mare cuvintele, fără însă a da el însuşi răspunsuri la astfel de întrebări.

– Părinte, ziceau, nu le este greu sihaştrilor să trăiască într-un astfel de loc pe unde nu trece nimeni? Nu-i sunt necesare celui care se roagă îndreptarea, încredinţarea şi controlul tuturor lucrărilor sale?

– Da, este greu, a răspuns Stareţul, dar eu merg la Părintele Visarion care trăieşte mai sus de Schit, şi cu el vorbesc; mă spovedesc la Duhovnicul de aici al schitului, Părintele Eftimie!

– Acesta nu are experienţă în rugăciunea de la linişte.

– Nu are, a răspuns Stareţul, dar spovedania gândurilor este obligatorie. Pentru discuţie duhovnicească merg la Părintele Visarion! Nu trăiesc toţi pustnicii în acelaşi chip rugăciunea isihastă. Sfântul Isaac Sirul scrie că de mai multe vedenii sunt învredniciţi numai puţini, cei care au curăţie. Dacă te cuprinde o astfel de stare încât nu poţi să faci nimic, înfășoară-ți rasa în jurul capului şi întinde-te să dormi până ce trece aceasta. Mai mult, această stare pe care o trăieşte sufletul nu poate fi explicată altui om. Toate luptele, străduinţele sau orice altceva – comparate cu aceasta – sunt aproape nimic. Dar, cu cât mai des se întâmplă aceasta sufletului, cu atât mai mult se înalţă, şi atunci primeşte mari daruri de la Domnul. Sfântul Isaac a mai spus că o asemenea ispită nu ţine mai mult de o oră, altfel sufletul ar fi distrus. După aceea, însă, vine o schimbare plină de roade; se aşază în om o asemenea bucurie, încât sufletul este adăpat cu o bucurie de nedescris, ca un burete cu apă. În acea clipă simte o râvnă puternică, precum se întâmplă câteodată cu luptătorul în ceasul bătăliei, când vede că izbândeşte totul şi se aruncă asupra vrăjmaşilor fără a vedea în faţa sa nici un fel de piedică. Astfel se întâmplă şi cu sihastrul. Dacă însă apare vreo ispită, atunci gustă din amărăciunea otrăvii de moarte şi vrăjmaşul năvăleşte asupra sa pe negândite; în suflet însă se aprinde o râvnă de nestăpânit de a se răzbuna pe vrăjmaşi, fără a mai socoti nimic!

Bătrânul Gherasim, bunul luptător al lui Hristos, a adormit în anul 1880.

(Antonie Ieromonahul, File de Pateric din Împărăția monahilor – Sfântul Munte Athos. Cuvioși Părinți athoniţi ai veacului al XIX-lea, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Christiana şi Sfânta Mănăstire Nera, Bucureşti, 2000, pp. 134-135)