Cuvântul „rucodelie” provine din limba slavonă, „lucrul mâinilor”. Acest termen este folosit în Pateric, Filocalie şi scrieri ale Sfinţilor Părinţi, cu sensul de lucru al mâinilor pentru părinţii nevoitori ai pustiei.

În tradiția monahală, rucodelia este însoțită de contemplaţie sau de rugăciune neîncetată. De aceea, lucrul mâinilor călugărului, prin simplitatea sau caracterul lui relativ mecanic, trebuie să permită rugăciunea sau meditația. Pe lângă aceasta, rucodelia este folosită de monahi pentru a fi oferită în schimbul hranei.

La părinții pustiei din Egipt, în secolele IV-VII, cea mai răspândită rucodelie era împletirea de funii și de coșnițe. În alte părți ale lumii, rucodelia a variat în funcție de condițiile specifice locului, dar urmând întotdeauna principiului ca ea să permită rugăciunea.

În Muntele Athos, părinţii se îndeletnicesc cu diverse rucodelii (în gr. εργόχειρα): sculptura, pictura, împletitul metaniilor, croitoria, cultivarea plantelor medicinale, prepararea tămâiei, traducerea de cuvinte duhovniceşti, compunerea de cântări psaltice ş.a.

Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, dacă nu avea vizitatori, făcea lucru de mână: iconiţe şi cruci ştanţate. Vindea rucodelia foarte rar, pentru că de obicei o dădea de binecuvântare. Avea desăvârşită încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de aceea nu se neliniştea pentru sine, nici nu păstra bani pentru nevoile sale. Şi Dumnezeu îi iconomisea cele necesare. Spunea Cuviosul Paisie odată: „Lucrul de mână care se face cu linişte şi rugăciune se sfinţeşte şi sfinţeşte şi pe cei care îl folosesc şi astfel are sens obiceiul ca mirenii să ceară lucru de mână de la monahi, ca binecuvântare (…) Dacă vă purtaţi cu evlavie şi lucraţi cu rugăciune, vă veţi sfinţi mereu şi toate se vor sfinţi. Atunci când cineva are mintea la Dumnezeu, i se sfinţeşte lucrul său, rucodelia sa”[1].

În obştea lui Gheron Iosif Isihastul, părinţii aveau sculptura ca rucodelie. „Făceam de obicei opt-zece cruciuliţe pe zi. Bătrânul Arsenie tăia copacii sălbatici cu fierăstrăul, după care părinţii Iosif şi Haralambie făceau sculptura pregătitoare, scheletul cum s-ar zice, pe care la sfârşit îl lua Stareţul şi-i sculpta amănuntele. Apoi, părintele Atanasie le lua şi le vindea la mănăstiri, iar nouă ne aducea în schimbul lor alimente”[2]. După mărturia părintelui Efrem Filotheitul: „Când cineva nu are lucru de mână, mintea lui cugetă mereu când la un lucru, când la altul; simte nevoia să vorbească, să flecărească, de vreme ce este foarte firesc ca omul să facă ceva. Şi dacă nu lucrează, trebuie să lucreze limba lui rostind Numele lui Iisus, iar mintea lui să cugete la cele dumnezeieşti”[3].