„Iată a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Iisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: s-a atins de mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mama. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic”.

Când raza de soare atinge piatra, piatra începe să strălucească. Când flacăra atinge o candelă stinsă, candela începe să ardă. Când magnetul atinge fierul, fierul se magnetizează. Când o sârmă electrică atinge alta sârmă, se electrizează amândouă.

Toate aceste fenomene fizice sunt o icoană, sau o pildă a fenomenelor duhovniceşti. Tot ce se întâmplă înafară este doar o imagine a ceea ce se petrece înăuntru. Toată natura cea efemeră e ca un vis faţă de conştiinţa lăuntrică, şi ca un basm faţă de înţelegerea sufletească. Sufletul e conştiinţa trupului, iar conştiinţa sufletului e Dumnezeu. Când Dumnezeu se atinge de suflet, sufletul primeşte viaţă şi vedere. La fel se întâmplă cu trupul când e atins de suflet. De la suflet primeşte trupul lumină, căldură, magnetism şi electricitate, vedere şi auzire şi mişcare. Iar când sufletul se desparte de trup, toate acestea se pierd. Sufletul primeşte de la Dumnezeu o lumină aparte, căldură, magnetism şi electricitate, vedere şi auzire şi mişcare, şi toate acestea sunt pierdute când sufletul se desparte de Dumnezeu. Un trup mort este întruchiparea unui suflet mort, a unui suflet despărţit de Dumnezeu.

E cineva în lumea aceasta mare care, atingând un suflet mort, îl aduce la viaţă, îi dă lumină şi flacără, magnetism şi electricitate, cu puterea vieţii? Este cineva în adâncul şi largul mormânt al istoriei care, atingând un trup mort, îl face să se scoale şi să umble şi să vorbească? Trebuie să fie, altfel soarele şi pământul, iarna şi primăvara, magnetul şi electricitatea şi tot ce e pe lume ar fi un chip a ceva ce nu există, o umbră fără realitate, un vis fără conştienţă. Trebuie să fie, altfel Domnul nostru Iisus Hristos n-ar fi venit pe pământ. A venit ca să le arate oamenilor conştiinţa şi realitatea; să le arate că toată firea, cu tot ce este şi cu tot ce se întâmplă întrânsa este doar icoană, vis, poveste. Domnul a venit ca să dovedească adevărul celor spuse de soare şi pământ, de iarnă şi de primăvară, de magnetism şi de electricitate şi de toate lucrurile din natură, făcute de Dumnezeu ca o carte deschisă înaintea oamenilor, pe care ei încă nu au citit-o până la capăt.

El e ca un stâlp de foc în istoria universului, de la care sufletele moarte îşi primesc lumina şi căldura, mişcarea şi puterea. El este Pomul Vieţii la a cărui atingere trupurile moarte înviază. Este balsamul curat şi înmiresmat care dă ochilor orbi vedere, surzilor auzire, înlemniţilor mişcare, muţilor vorbire, nebunilor minte, leproşilor curăţire şi tuturor bolilor vindecare.

Evanghelia de astăzi ne arată încă o dată cum, în atingere cu Hristos, bolnavii se tămăduiesc şi morţii înviază. În vremea aceea, „Iată a venit un bărbat, al cărui nume era lair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte”. În care vreme? Când s-au întâmplat acestea? În vremea când Domnul s-a întors peste mare în corabie din ţinutul gadarenilor, unde curăţase doi oameni de demoni, după ce mai devreme liniştise furtuna pe mare. Săvârşind aceste mari minuni, a fost chemat, după cum vom vedea, să săvârşească o a treia: să învie morţii. Şi toate într-un răstimp foarte scurt, ca şi când S-ar fi grăbit să facă bine oamenilor de pe pământ în vremea vieţii Sale, dându-ne nouă o pildă de râvnă întru bine, şi arătându-ne că trebuie să umblăm câtă vreme avem lumina (Ioan 12, 35).

Deşi aceste trei minuni sunt, prin natura lor, foarte deosebite, toate arată acelaşi lucru: puterea stăpânitoare a Mântuitorului Hristos: stăpânirea asupra firii, stăpânirea asupra demonilor şi stăpânirea asupra sufletelor. Greu de spus care din aceste trei mari lucrări e mai măreaţă, mai slăvită, mai uimitoare. Ce-i mai greu: să potoleşti stihiile dezlănţuite, apa şi vântul, să vindeci nebunii fără leac sau să înviezi morţii? Toate trei sunt la fel de grele pentru omul muritor, şi toate trei sunt la fel de uşoare pentru Hristos. Oricare din aceste minuni ai încerca să pătrunzi, simţi, cu frică şi cutremur, atotputernica suflare ce a făcut, în început, lumea. „A zis Dumnezeu... şi a fost aşa” (Facere 1, 11).

Acest Iair este numit la Matei „dregător", iar Marcu şi Luca arată ce fel de dregător era: un cap al comunităţii, mai-marele sinagogii, unde se întocmeau rânduielile religiei şi naţiunii. Singurul lui copil era pe moarte. Cumplit lucru pentru el, care, la fel ca toţi iudeii, avea o credinţă firavă, nelămurită, în viaţa de după moarte. Mai mult, pentru un om cu întâietatea lui, lovitura era îndoită: odată durerea de părinte, şi apoi ruşinea şi umilinţa în faţa poporului, pentru că o astfel de pierdere era privită ca o pedeapsă de la Dumnezeu. Deznădăjduit, a venit la Hristos şi I s-a închinat, zicând: „Fiica mea a murit de curând dar, venind, pune mâna Ta peste ea şi va fi vie” (Matei 9, 18).

De ce Luca ne spune că fiica dregătorului era pe moarte, iar Matei că a murit de curând? Luca descrie întâmplarea aşa cum s-a desfăşurat, iar Matei aduce chiar cuvintele lui Iair. Nu au oamenii obiceiul să-şi înfăţişeze nefericirea mai mare decât este? Această exagerare vine din faptul că nenorocirea, venind pe neaşteptate, pare cu atât mai groaznică; pe de altă parte, omul care caută ajutor tinde să înfăţişeze pierderea drept mai mare decât este, ca să primească ajutor cât mai repede. Când o casă e în flăcări, auzi: „Săriţi, ajutor, mi-a ars casa!” Dar casa încă nu e scrum, ci abia a luat foc. Iar că fata lui Iair nu murise încă la vremea când el a spus Domnului aceste cuvinte, se vede mai departe din cele rostite la venirea slujitorilor lui Iair.

Iair avea, într-o măsură, credinţa în Hristos, dar această credinţă a lui nu o ajungea nici pe departe pe cea a sutaşului roman din Capernaum. Pe când acesta îl oprea pe Hristos să meargă la casa sa, ca unul ce se simţea nevrednic de cinstea aceasta, şi doar Îl ruga: „zi numai cu cuvântul şi se va tămădui sluga mea” (Matei 8), Iair L-a chemat pe Domnul să vină la casa lui şi să-şi puna mâna Sa deasupra fiicei care murise. Credinţa lui, aşadar, avea ceva trupesc întrînsa: „Pune mâna Ta peste ea”. Iair cerea de la Hristos un fel tangibil de vindecare. De parcă ar avea cuvântul lui Hristos mai puţină putere decât mâna Sa! De parcă glasul care a liniştit furtuna şi a scos demonii din oamenii îndrăciţi şi l-a înviat pe Lazăr cel de patru zile mort şi îngropat n-ar fi putut s-o învieze pe copila lui Iair la fel de bine ca şi mâna! Dar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar dacă credinţa acestuia era cu lipsă. Iar pe drum s-a săvârşit o minune asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a lui Iair, minune care l-a încredinţat pe acesta că Hristos întreg vindeca, nu numai mâna Lui. În orice chip s-ar apropia cineva de Hristos, se tămăduieşte. Mare mângâiere pentru cei care nu se pot atinge de Hristos într-un chip anume. Domnul Şi-a întins mâinile pe Cruce, ca să cuprindă în îmbrăţişarea Sa pe toţi cei care vin către El, de oriunde şi oricum ar veni ei.

Dar vedeţi ce s-a întâmplat pe când Hristos înainta împreună cu mulţimile spre casa lui Iair: „Şi, pe când se ducea El, mulţimile îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei”. Mulţime de oameni s-a strâns în jurul lui Hristos la întoarcerea din Gadara şi acum se îmbulzea pe lângă Dânsul. Pentru că se zice: „S-a adunat la El mulţime multă” (Marcu 5, 21). Toţi voiau să-L vadă, să-L audă, să fie în preajma Lui, unii din sete duhovnicească, alţii din pură curiozitate. În această mulţime se afla şi femeia bolnavă, iar boala ei era grea. Curgerea de sânge a unei femei, chiar firească fiind, e un lucru supărător, o umilinţă. Dar dacă doisprezece ani în şir nu se opreşte, ce izvor de chin, de ruşine, de necurăţie! Această făptură căutase vindecare şi dăduse pe doctori şi pe leacuri tot ce avea, dar în zadar, nimeni şi nimic
nu-i fusese de ajutor. De parcă Dumnezeu ar fi făcut-o anume pentru valul de sânge care nu se mai oprea, de parcă tot rostul ei pe pământ ar fi fost să se spele şi să se schimbe şi să se târască de la o zi la alta într-un chin şi o necurăţie fără leac. Aşa ni se pare când suferim de o boală cronică. Dar Dumnezeu îi purta de grijă aşa cum poartă oricăreia din făpturile Sale. Boala i-a fost spre mântuire şi spre mai marea lui Dumnezeu slavă.

„Numai să mă ating de haina Lui şi mă voi face sănătoasă” (Matei 9, 21), îşi spunea femeia, făcându-şi cu greu loc prin mulţime ca să ajungă la Hristos. Atât de mare era credinţa acestei femei! Se încrezuse până atunci şi în doctorii pe la care umblase zadarnic, tot atât de zadarnic cum zadarnică fusese şi credinţa în ei. Credinţa nu ajută, dacă cel în care crezi nu are putere să ajute. Să tacă aşadar cei ce, din ignoranţă şi necredinţă, pun minunile Evangheliei pe seama sugestiei şi autosugestiei. Biata femeie chinuită nu îndrăznea nici măcar să apără în faţa lui Hristos, să-i spună deschis suferinţa ei. Cum ar fi putut să-şi dezvăluie chinul şi umilinţa înaintea atâtor oameni? Ar fi trezit scârba şi oprobiul public, pentru că boala de care suferea era socotită ruşinoasă, necurată. Iată de ce s-a apropiat pe la spate de Domnul, atingându-se de haina Lui pe furiş.

„Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat”. Dar cum şi-a dat ea seama că i s-a oprit curgerea sângelui? A simţit în trup că s-a vindecat de boală (Marcu 5, 29). Ca un vierme care roade neîncetat într-o rană deschisă, aşa trebuie să-şi fi simţit femeia până atunci mişcarea sângelui curgând fără oprire. Dar când s-a atins de haina lui Hristos, sângele şi-a găsit odihna; şi ea nu l-a mai simţit, aşa cum nici un om sănătos nu-şi simte sângele. S-a pătruns de sănătate, ca magnetul de forţa magnetică, ca o încăpere întunecoasă de lumină.

Nu a fost aceasta singura împrejurare când un bolnav s-a vindecat numai la atingerea hainei lui Hristos. Ni se spune în alt loc că mulţi căutau să se atingă de poala hainei Lui; şi câţi se atingeau se vindecau (Matei 14, 36). Câte asemenea minuni de care nici nu s-a auzit, care nici n-au fost scrise, a săvârşit Domnul între oameni! Şi nu numai în anii vestirii mântuitoarei Sale Evanghelii, ci încă de la zămislirea Sa în preacuratul trup al Maicii Sale. Spune Gură-de-Aur: „Minunile Sale sunt mai nenumărate ca picăturile de ploaie". Cum s-a schimbat, tainic, întreaga zidire odată cu întruparea Lui! Şi câte tainice minuni şi preschimbări uimitoare nu se săvârşesc până astăzi în credincioşii care se ating de împărtăşania cu trupul şi sângele Său! De negrăit este acest lucru, de necuprins, de nepătruns ! Femeia aceasta nu s-a atins de trupul Lui, ci doar de haină, şi îndată s-a tămăduit de lunga boală din care n-o putuse ridica nici un ajutor pământesc. Tot ce avusese cheltuise umblând pe la doctori după uşurare. Doctorii i-au luat tot ce a avut, şi nu i-au dat nimic în schimb. Dar aici este Doctorul care nu caută plată, care nu ia nimic ci dă totul, şi dă neîntârziat, fără nici o umbră de tulburare. Iată deplinătatea şi desăvârşirea darului care este de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1, 17).

„Şi a zis lisus: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine? Iar lisus a zis: s-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine”. De ce întreabă Domnul? El ştie bine cine s-a atins de El, după cum ştie şi că cei din jur nu ştiu. Întreabă ca să arate credinţa femeii care s-a vindecat, ca s-o întărească pentru totdeauna şi în ea şi în ceilalţi, şi ca să vădească dumnezeiasca Lui putere tuturor celor atunci de faţă şi nouă tuturor.

Omul trebuie să primească orice dar de la Dumnezeu cu inimă curată şi mulţumire. Domnul a vrut să arate credinţa femeii, ca să ne înveţe că se cere credinţă pentru a primi darul lui Dumnezeu, deşi, după mila Lui cea mare, Dumnezeu face bine oamenilor şi când ei nu-şi arată credinţa. Cerând omului credinţă, Dumnezeu îi dezvăluie vrednicia de fiinţă liberă şi cuvântătoare. Cum ar fi omul liber şi înţelegător dacă n-ar lucra şi el de bunăvoie ceva spre mântuire? Iar Dumnezeu cere de la om cel mai puţin cu putinţă: credinţa în Dumnezeul cel viu, în dragostea Lui de oameni care este totdeauna gata să dea omului şi să facă pentru el totul spre binele lui. Arătând înaintea tuturor credinţa femeii, Domnul a vrut să întărească şi credinţa lui Iair; să-i arate acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul şi să-şi puna mâna peste copila moartă. El are putere să vindece în orice chip, nu numai prin punerea mâinilor; El lucrează prin atingerea hainei ca şi a mâinii, de departe ca şi de aproape, în drum ca şi în casă.

Domnul vrea ca oamenii să-I cunoască puterea nu ca să primească laude de la ei — toată lauda omenească este ca nimic înaintea Lui — ci pentru ca ei să cunoască adevărul, şi să folosească acest adevăr. Iar adevărul acesta este: că tot binele pe care îl primeşte omul, de la Dumnezeu însuşi îl primeşte şi cu voia lui Dumnezeu îl primeşte. Haina lui Hristos nu a tămăduit boala femeii fără ştirea lui Hristos, fără puterea Lui nemijlocită. Este aceiaşi putere vie şi voitoare care lucrează şi prin icoane şi moaşte întru binele credincioşilor. Credinţa creştină nu are nimic de-a face cu vrăjitoria. Nici un lucru din natură nu poate fi prin sine însuşi de vreun folos omului, nici puterea Dumnezeului celui viu nu lucrează fără ştirea Lui.

La fel stau lucrurile cu toate mijloacele pământeşti de vindecare, cu toate leacurile, cu toate apele. Dumnezeu nu stă departe de leacuri şi ape cum nici Hristos nu stă departe de haina Lui. Oricine ia leacuri şi bea ape minerale cu aceeaşi credinţă şi sfială cu care s-a atins această femeie de haina lui Hristos, se va vindeca. Iar cine ia, leacuri şi ape fără Dumnezeu, rareori se vindecă. Iar dacă totuşi se vindecă şi unul ca acesta, prin marea milă a lui Dumnezeu se vindecă, pentru ca şi el să ajungă să cunoască şi să slăvească puterea Lui. Domnul l-a tămăduit pe îndrăcitul din Gadara fără ca acesta să fi avut nici credinţă, nici conştiinţă; dar, pentru a se vedea limpede de ce dă Dumnezeu vindecare şi bolnavilor lipsiţi de credinţă, Domnul i-a spus celui tămăduit: „Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit” (Marcu 5, 19). Mulţi în gloata aceea se îmbulzeau împrejurul lui Hristos şi se atingeau de El, dar numai femeia plină de credinţă, care L-a atins cu frică şi sfială, a primit ajutor. La fel se întâmplă şi astăzi cu mulţi care se închină atingând icoanele, moaştele sfinţilor, Sfânta Cruce sau Evanghelia, ca şi cu mulţimile acelea iscoditoare dar cu inima rece care Îl atingeau pe Hristos. Dar cu adevăraţii închinători, plini de credinţă, se întâmplă precum s-a întâmplat cu femeia aceasta. Cine are ochi de văzut, să vadă; cine are urechi de auzit, să audă!

„Şi femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace”. Din glasul şi din vorbele lui Hristos femeia şi-a dat seama că El îi ştie taina, că nu se poate ascunde. Atunci a stat cu frică şi cutremur înaintea Celui care pătrunde şi cele mai bine ascunse taine, şi cele mai adânc îngropate în inimă. Simţise puterea lui Hristos în minunea vindecării şi se cutremurase înaintea Atotputernicului. Dar acum, văzând că Domnul ştie ceea ce ea căutase să ascundă, tremura şi înaintea Atotştiutorului. I se dezvăluie acum, odată cu atotputernicia lui Hristos, şi atotştiinţa Lui. Femeia a stat înaintea tuturor şi a mărturisit totul. Ruşinea s-a preschimbat în frică. Ruşinea s-a dus odată cu boala. În locul ei a copleşit-o frica dinaintea atotputerniciei şi atotştiinţei lui Hristos.

Văzând-o atât de înfricoşată, Domnul a mângâiat-o părinteşte, spunând: „Îndrăzneşte, fiică”! Oare este pe lume mângâiere mai dulce decât să auzi aceste cuvinte de pe buzele Domnului Celui fără de moarte? El îi dă îndrăzneală, numind-o fiică. Nu este îndrăzneală adevărată până ce nu o dă Dumnezeu. Nimeni nu ştie ce-i vitejia dacă nu ştie de Dumnezeu, nici nu ştie ce-i mângâierea dacă nu-L ştie pe Dumnezeu drept tată al său şi pe sine copil al Lui. Iar nimeni nu poate auzi în duh aceste cuvinte dacă nu s-a înnoit şi nu s-a născut din nou, duhovniceşte. Femeia aceasta se născuse din nou, şi cu trupul şi cu sufletul. Cu trupul, pentru că trupul cel plin de necurăţie, ca şi mort, se făcuse sănătos. Cu sufletul, pentru că a cunoscut atotputernicia şi atotştiinţa Domnului Iisus Hristos.

„Credinţa ta te-a mântuit”. Aceste cuvinte sunt şi de încurajare şi de învăţătură. Dacă Domnul nu Şi-ar fi arătat smerenia postind şi spălând picioarele ucenicilor, dacă nu ar fi dat cinstea puterii Sale Altuia, Tatălui Său Ceresc, şi dacă nu Şi-ar fi împărţit slava cu oamenii, oare nu s-ar fi cutremurat necontenit pământul sub pasul Lui? N-ar fi luat toată lumea foc la cuvântul Său? Cine ar fi cutezat să-L privească în faţă? Cine ar fi îndrăznit să se apropie de El şi să-L atingă? Cine I-ar fi auzit glasul fără să se spulbere? Dar de aceea a luat Domnul trup de om, ca să fie omului frate; de aceea S-a smerit; de aceea a dat oamenilor îndrăzneală la orice pas; de aceea a pus lucrarea Sa pe seama credinţei lor.

Dar iată, în răstimpul acestei întâmplări, starea lui Iair s-a înrăutăţit: „Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi”. Acum se vede bine că, la vremea când Iair venise la Hristos ca să-L roage să vină la casa lui, copila încă nu murise. Dar era pe moarte, îşi dădea duhul, se putea spune că era ca şi moartă. „Nu mai supăra pe învăţătorul”. Hristos era socotit un învăţător, şi era numit ca atare, de către cei ce nu simţeau dumnezeiasca Lui putere. Dar vedeţi cât de bun este Domnul! Mai înainte ca dregătorul Iair să-şi strige durerea, Hristos i-a luat-o înainte cu vorbe de mângâiere şi îmbărbătare: „Nu te teme”. Oricum, lucrurile nu s-au schimbat: pe patul morţii sau moartă copila, totuna este pentru puterea lui Dumnezeu. Tu fă numai singurul lucru care ţi se cere, singurul lucru pe care tu poţi să-l faci: Crede numai. Ai văzut acum, după cele întâmplate cu femeia aceasta, ce poate să facă Dumnezeu. Cel ce a oprit mai repede ca gândul curgerea de sânge neîncetată vreme de doisprezece ani, poate să aducă laolaltă încă o dată sufletul şi trupul fiicei tale. Crede numai, şi se va izbăvi.

Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Cinci martori ajung. Şi la curţile pământeşti ajung doi martori. A luat trei dintre ucenici, cei care aveau să fie mai târziu şi martorii Schimbării la Faţă de pe Tabor şi a luptei Sale din Gradina Ghetsimani. I-a ales pe cei mai în stare duhovniceşte de a pătrunde şi purta taina puterii şi a fiinţei Sale. Aceştia trei aveau să vadă cea dintâi înviere din morţi săvârşită de Domnul, şi să le spună celorlalţi nouă, ca să se înveţe astfel ucenicii să aibă încredere unul în altul. Mai târziu, la învierea fiului văduvei din Nain şi la învierea lui Lazăr aveau să fie toţi de faţă. Iar părinţii fetei se înţelege de ce erau acolo. Copila lor moartă avea să fie de faţă la învierea sufletelor lor. Cine, mai mult decât părinţii, se cuvenea să primească ajutor duhovnicesc prin fiică?

Intrând în casă, Domnul s-a îngrijit de cei ce plângeau şi jeleau copila care murise, pentru că „toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit”. Matei şi Marcu lărgesc tabloul. Erau acolo cântăreţi şi bocitori tocmiţi în împrejurimi, după obiceiul, acelaşi, şi la iudei şi la păgâni. Era tulburare şi „plângeau şi se tulburau mult” (Marcu 5, 38). Iair era un om de vază, poate cel mai de vază, din acel ţinut. În afară de cântăreţii şi bocitorii plătiţi, trebuie să se fi adunat acolo o mulţime de rude, prieteni şi vecini care plângeau din toată inima după copila dusă aşa de timpuriu.

De ce le spune Domnul acestor oameni: n-a murit, ci doarme, când ştie mai bine ca oricine că fata a murit? Mai întâi, pentru ca toţi cei de faţă să confirme că fata cu adevărat a murit. Iar ei n-au găsit alt chip de adeverire a morţii decât batjocura în faţa părutei Lui neştiinţe. Apoi, ca să arate că moartea, de faţă cu El pe acest pământ, şi-a pierdut boldul şi puterea asupra oamenilor şi a ajuns asemeni unui vis. Moartea nu este nimicirea omului, după cum nici somnul nu este. Moartea este trecerea din aceasta viaţă în cealaltă; şi un singur Domn este, şi al acestei vieţi, şi al celeilalte. Pentru omul legat prin viaţă de trup, despărţirea de viaţa trupească înseamnă despărţirea radicală de viaţă. Când o maşină rămâne în pană pe drum, călătorii rămân şi ei în pană, neputând să meargă mai departe singuri. Acesta e felul de a gândi al oamenilor trupeşti. Iar cei duhovniceşti se uită şi văd că, dacă maşina se împotmoleşte, călătorii se dau jos, o lasă acolo în drum şi merg mai departe fără ea. Dar Cel ce a făcut şi maşina şi călătorii, nu poate oare şi să repare maşina, şi pe călători să-i aducă înapoi, ca să meargă mai departe cu ea? La fel e şi cu învierea din morţi: trupul se restaurează şi sufletul se întoarce la el. Iar că pe bună dreptate a asemănat Domnul moartea cu somnul, neexagerând cu nimic, El însuşi a dovedit-o prin învierea Sa după o moarte violentă şi după şederea de trei zile în mormânt, precum şi prin învierea multora în ceasul morţii Sale pe Cruce, şi mai târziu, în toată istoria Bisericii, când morţii s-au întors la viaţă cu rugăciunile sfinţilor şi plăcuţilor lui Dumnezeu. Şi o dovedeşte şi acum, la învierea fiicei lui Iair.

Aşadar, ce a făcut mai departe Domnul, după ce a luat cu el martorii potriviţi? „Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat zicând: Copilă, scoală-te!” Cei ce umpleau iatacul fetei moarte văzuseră că fata neîndoielnic a murit, erau încredinţaţi fără tăgadă de moartea ei, şi acum nu mai era nevoie de ei acolo. Vor auzi mai târziu minunea şi vor vedea cu ochii lor fata vie. Acum însă Domnul are a întări credinţa acestui întâi-stătător al poporului şi a acestor trei întâi-stătători ai apostolilor Săi. Felul de a lucra în toate minunile Sale, era aducerea omului la descoperire şi uimire prin înţeleaptă pronie şi iconomie vădită în fiecare amănunt. Scoţându-i pe toţi afară din odaia de moarte a fetei, Domnul a făcut să rămână în ea aceştia şapte: cinci vii, unul mort şi Dătătorul de Viaţă. Nu se ascunde — sau mai degrabă se dezvăluie — aici marea taină a sufletului? Când într-un păcătos sufletul moare, omul acela rămâne să trăiască mai departe cu cele cinci simţuri viaţa trupului, deşartă, deznădăjduită, întinzându-şi în toate părţile mâinile după ajutor. Aceştia sunt aşa-numiţii „materialişti" ai zilelor noastre: umbre fizice fără suflet, creaturi deznădăjduite care prin simţuri — ochi, urechi şi celelalte — se agaţă de această lume ca să-şi ţină, măcar o vreme, trupurile afară din mormânt, unde sufletul le zace demult. Dar când, din lucrarea dumnezeieştii Pronii, unul ca acesta ajunge la Hristos, îl strigă pe Hristos în ajutor. Şi Hristos, Domnul, vine la sufletul mort, îl atinge şi-l ridică iarăşi la viaţă, spre uluirea omului dinafară, trupesc. Evanghelistul Marcu citează înseşi cuvintele, în aramaică, rostite de Domnul când a atins copila cu mâna Sa: „Talita cumi!”, care înseamnă acelaşi lucru: „Copilă, scoală-te!”

Ce s-a întâmplat cu fata când Hristos a rostit aceste cuvinte? „Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi El a poruncit să i se dea să mănânce.” Iată că moartea e doar un vis! Şi duhul ei s-a întors. Duhul acestei fete părăsise trupul şi mersese acolo unde merg duhurile celor morţi. Cu atingerea şi cu cuvintele Sale, Domnul a săvârşit două minuni: mai întâi a restaurat trupul şi apoi a adus duhul înapoi din ţinutul duhurilor în trupul teafăr. Dacă nu i-ar fi tămăduit trupul, de ce folos ar fi fost să se întoarcă duhul fetei la trupul bolnav? Ar fi însemnat să se întoarcă la boală şi apoi iar la moarte. O astfel de înviere pe jumătate nici n-ar fi fost înviere, ci chin. Dar Domnul nu dă daruri pe jumătate, ci daruri întregi, nu daruri ciuntite, ci daruri desăvârşite. Nu-i dă orbului vedere numai cu un ochi, ci cu amândoi; nu dă surdului auz numai cu o ureche, ci cu amândouă; nu-i vindecă slăbănogului doar un picior, ci pe amândouă. Aşa şi aici: a întors duhul unui trup sănătos, nu bolnav, ca omul întreg să fie teafăr şi viu. De aceea a poruncit Domnul să i se dea să mănânce, ca să se vadă bine că fata e nu numai vie, ci şi sănătoasă. Iar alt Evanghelist adaugă: Şi îndată s-a sculat copila şi umbla (Marcu 5, 42), ca să vadă toată lumea că s-a însănătoşit şi cu trupul. Trebuia să se încredinţeze toată lumea că fata s-a făcut bine. De aceea ea s-a sculat, a umblat, a mâncat. Ştia Domnul cu ce neam necredincios are de-a face, de aceea s-a îngrijit să le aducă, odată cu minunea, şi dovezile ei de nezdruncinat. Trebuia să se vadă, mai întâi, că era trebuinţă de acea minune; apoi, că nimeni altul înafară de El n-o putea săvârşi; şi în sfârşit, că minunea nu putea fi pusă la îndoială, că era un adevăr de netăgăduit. O, cât de bine cunoştea Domnul soiul acesta de oameni viclean şi necredincios!

Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui nimic. Prin această poruncă Domnul a vrut să înţelepţească pe părinţii fetei înviate, ca mai întâi de toate ei să mulţumească lui Dumnezeu. N-aveau să dea acum buzna afară şi să strige în gura mare minunea care s-a săvârşit, ci se cuvenea să îngenuncheze cu cea mai mare smerenie înaintea Dumnezeului celui viu revărsându-şi cu căldură recunoştinţa. Vestea se va duce de la sine, nici o grijă! Nu trebuie, în aceste clipe înălţătoare, să vă gândiţi la curiozitatea lumii, ci la datoria voastră către Dumnezeu.

Astfel, vindecând pe femeie de curgerea sângelui şi înviind copila moartă, Domnul Şi-a dus mai departe lucrarea de vindecare a sufletului de reaua iscodire. Curiozitatea este rea, pentru că desparte sufletul omului de Dumnezeu, înecându-l în marea mărunţişurilor trecătoare şi a întâmplărilor lumeşti. Curiozitatea este mai mult decât rea, pentru că adesea duce la pierderea şi a trupului şi a sufletului. Multe păcate trupeşti şi sufleteşti îşi au rădăcina în curiozitate. După cum frumoasa floare de mac are într-însa otravă, aşa şi curiozitatea poartă într-însa un venin tare care distruge şi sufletul şi trupul. Dumnezeu nu a făcut lumea ca să sature curiozitatea oamenilor, ci ca să-i mântuiască. Spune înţeleptul rege: „Ochiul nu se satură de câte vede şi urechea nu se umple de câte aude” (Ecclesiastul 1, 8). Domnul nu a vindecat femeia de curgerea sângelui pentru că s-a atins de haina Lui din curiozitate, ci pentru că, în nefericirea ei, s-a apropiat de El cu credinţă. În van cer curioşii minuni de la Dumnezeu, nu li se vor da. Curiosului nu îi sunt de nici un folos. Mai mult folos le aduc morţilor minunile lui Dumnezeu decât curioşilor. Oare doctorul merge să-i caute pe cei care cred că sunt sănătoşi, pe cei care sunt mulţumiţi cu starea lor şi nu-i cer ajutorul?

Dar este Domnul mai puţin înţelept decât doctorii pământului, ca să meargă prin bâlciuri să-şi arate îndemânarea şi puterea? Nu te îngriji tu, dregătorule Iair, de cum anume va zbura vestea că a înviat copila ta. Nici tu, omule, nu te îngriji cum anume se va duce vestea învierii sufletului şi trupului tău. Dumnezeu are telefoanele şi telegrafurile Sale mai repezi decât îşi deschide omul gura sa ca să-i spună altuia noutăţi. El ştie cel mai bine cum să răspândească cele ce sunt omului de folos. Cel ce a făcut glasul, gura şi văzduhul, are şi alte mijloace de comunicaţie! El stă în legătură cu orice făptură a Sa prin căi care umplu spaţiul şi timpul. Tu aminteşte-ţi numai ce datorie ai către Dumnezeu, Dătătorul tuturor darurilor, şi grăbeşte-te să-i aduci mulţumiri în desăvârşită ascultare de sfânta Sa voie. Slavă Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.