Predică la Nașterea Domnului - Pr. Ilie Cleopa (1)

Astăzi bucuria cea veche a lui Adam se înnoieşte şi bucuria lui bucurie de obşte se face la tot neamul ome­nesc.

Părinţilor şi fraţilor,

 

Încă de la începutul lumii acesteia simţite şi văzu­te, Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu pe strămoşii noştri, Adam şi Eva, care căzuseră în păcat, i-a mângâiat cu nădejdea izbăvirii şi a mântuirii. A căzut mai întâi fe­me­ia în păcat şi s-a făcut pricină de moarte şi lui Adam şi la tot neamul omenesc.

Adam, aducându-şi aminte de cuvântul lui Dumnezeu, pe care l-a zis către el, că „...în ziua în care vei mânca din el (din pom), cu moarte vei muri” (Facerea 2, 17), era foar­te scârbit şi deznădăjduit, căci credea că îndată va muri şi el şi femeia lui. Dar auzind de la Dumnezeu cuvântul pe care l-a zis către şarpe, că sămânţa femeii sale va zdro­bi capul şarpelui (Facerea 3, 15), a înţeles că el nu va mu­ri îndată, ci are a trăi şi a naşte fii. Şi înţelegând că prin sămânţa femeii sale are a se izbăvi de tirania diavo­lul­ui, foarte s-a bucurat şi din covârşitoarea bucurie ce a luat din această tainică înţelegere, a numit pe soţia sa Eva, adică viaţă (Facerea 3, 20). Şi acest lucru l-a făcut stră­mo­şul nostru Adam pentru două pricini: întâi, că Eva avea să fie maica tuturor celor vii (Facerea 3, 20), iar al doi­lea, că dintru dânsa, prin Născătoarea de Dumnezeu, era să se nască Viaţa, Hristos, Care avea să facă vii pe toţi cei omorâţi cu păcatele (Cuviosul Nicodim Aghioritul, „Paza celor cinci simţuri”, cap. IX, Mănăstirea Neamţ, 1826 p. 386). Dar iată, părinţilor şi fraţilor, că cele ce atunci în chip umbros se închipuiau, astăzi cu totul se luminează şi la săvârşire ajung.

Astăzi bucuria cea veche a lui Adam se înnoieşte şi bucuria lui bucurie de obşte se face la tot neamul ome­nesc. Fiindcă astăzi sămânţa femeii a venit în lume, prin care capul şarpelui celui înţelegător s-a sfărâmat (Sfântul Ambrozie şi Fericitul Augustin, precum şi alţi Dumne­ze­ieşti Părinţi înţeleg că Hristos sămânţa femeii se numeş­te, ca unul ce nu s-a născut din sămânţă bărbătească; vezi şi la Cuviosul Nicodim Aghioritul, „Paza celor cinci sim­ţuri”, pp.385-386). Astăzi, prin Eva cea tainică, Hristos viaţa (Ioan 6,  35, 47) în lume a intrat. Astăzi Adam Cel Nou vine să mântuiască pe cel vechi şi Fiul lui Dumnezeu se face Fiu al Omului (Ioan 13, 31), ca pe noi, oamenii, fii ai lui Dumnezeu să ne facă (Ioan 1, 12). Astăzi, Cel ce este Se zămisleşte, Cel nezidit Se zideşte şi Cel neîncăput Se face încăput. Astăzi, Dumnezeu vine la noi cu fire străină de a Sa, anume cu cea omenească (Sfântul Grigore Bogoslovul, „Cuvânt la Sfintele lumini – He­xa­imeron”, p. 155, Bucureşti, 1826).

Deci, dacă auzim în Dum­ne­ze­iasca Scriptură că Dumnezeu Se răzgândeşte şi da­că răzgândirea lui Dumnezeu – după tâlcuirea Dumne­ze­ies­cului Părinte Maxim Mărturisitorul – este schim­ba­rea mo­dului providenţei Sale (Sfântul Maxim Mărturisi­to­rul, „Fi­lo­calia”, vol. III), apoi iată că astăzi vedem cu toţii schim­bat oarecum planul proniei celei preabune a lui Dumnezeu privitor la mântuirea neamului omenesc. Dar va zice cineva: cum şi în ce fel s-a schimbat astăzi chipul pro­niei celei preabune a lui Dumnezeu privitor la mântu­i­rea noastră? Spre a înţelege acest lucru, voi da o pildă. Să ne aducem aminte cum şi în ce fel a binevoit Dumnezeu a se apropia de poporul lui Israel, ca să-i dea le­gea cea veche. Dumnezeiasca Scriptură ne arată desluşit că acolo cu mare slavă şi nesuferită spaimă a ve­nit Dumnezeu la poporul Său. Cu tunete, cu fulgere, cu su­net de trâmbiţe, cu nor des (Ieşirea 19, 16) şi cu ucidere de pietre, cu săgeţi şi cu moarte a ameninţat pe cei ce se vor apropia de Mun­tele Sinai, întru care pogorâse (Ieşirea 19,  12-13).

Iar acum, când vine să împlinească legea (Psalmii 18, 8) şi altă lege nouă să dea neamului omenesc – iată, cele vechi au trecut! Se apropie de noi pe o cale cu totul no­uă faţă de cea din Muntele Sinai. Atunci Şi-a ales un mun­te pentru apropierea de poporul Său, iar acum o Fe­cioa­ră Preasfântă şi Preacurată. Acolo, pe vârful mun­te­lui S-a pogorât (Ieşirea 19, 20); aici, în mitrasul cel Preacu­rat al fecioarei Se sălăşluieşte, în peştera cea curată Se naşte şi în ieslea dobitoacelor Se pune (Luca 2, 7), ca pe noi, oa­me­nii, cu harul Său să ne hrănească şi de dobi­to­ceas­ca via­ţă să ne izbăvească. Acolo Se coboară cu mare slavă şi spai­mă, aici vine cu lumină şi neasemănată blân­deţe şi prin cea obişnuită a noastră Se apropie de nea­mul ome­nesc, născându-Se ca noi şi pentru noi (vezi Sfân­tul Ioan Da­maschin, „Teologhion. Însemnări la cartea I”, cap. VIII, p. 459, Iaşi, 1806). Acolo, de glasul tunetelor şi al trâmbiţelor care ră­su­nau cu tărie şi de fumegarea muntelui, poporul lui Is­rael s-a cutremurat şi înspăimântat foarte (Ieşirea 19, 16). Iar aici, în liniştea nopţii Se naşte şi o stea, pe cer trecând, ves­teşte magilor că Împăratul Slavei S-a pogorât la noi.

Acolo tunete şi fulgere şi norii cei întunecaţi, pre­cum şi trâmbiţele, care răsunau cu glas tare, vestesc apro­pierea lui Dumnezeu de poporul Său. Dumnezeu zice lui Moise să oprească poporul, să nu se apropie spre a ve­dea slava Lui, ca să nu moară mulţime din ei (Ieşirea 19, 21). Iar aici, un înger, cu multă blândeţe se apropie de păstorii cei ce făceau străji de noapte împrejurul turmelor de oi şi le zice: „Nu vă temeţi, căci iată vestesc vouă bucurie mare, care va fi la tot poporul! Că astăzi în cetatea lui David vi s-a născut Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Luca 2, 9-10). Şi o dată cu vestirea îngerului celui blând, oastea lui din cer cu mare bucurie slăvea pe Dumnezeu, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14). Acolo nimeni afară de Moise nu se putea apropia de Dumnezeu, ca să nu moară (Ieşirea 19, 21). Iar aici, o Fecioară nevinovată ţinea pe braţele sale pe Atotţiitorul Dumnezeu şi preafericitul Iosif în peştera cea săracă găseşte loc Celui pretutindeni neîncăput, care are Cerul scaun şi pământul reazem pi­cioa­relor Sale (Faptele Apostolilor 7, 49). Dobitoacele cele necuvân­tă­toa­re stau aproape de Făcătorul a toate şi nici nu se ard, nici nu se mistuie de Dumnezeul nostru, Care este foc mis­tuitor (Ieşirea 3, 2; Psalmii 96, 3).

Magii şi păstorii vin cu evlavie să se închine lui Dumnezeu Celui întrupat şi nu se ucid cu pietre, nici nu se ard cu fulgere. Cel ce a dat legea lui Moise în Muntele Si­nai, acum nu se mai ascunde în negură şi nori întu­ne­caţi, ci Se arată prunc preablând şi preanevinovat. Cel nevăzut atunci, acum Se vede, Cel ascuns atunci, acum Se arată. Cel neapropiat Se apropie şi aproapele nostru cu prisosinţă se face. Acolo, la Muntele Sinai, poporul lui Israel, vă­zând muntele spumegând şi cutremurându-se şi fumul din el suindu-se ca dintr-un cuptor (Ieşirea 19, 18), departe de munte stând, cu mirare şi spaimă privea şi de glasul trâm­biţelor, care din ce în ce mai tare sunau, precum şi de lumina focului şi de fulgerele care spintecau văzduhul, foar­te înfricoşându-se, s-a dat înapoi de lângă munte, tre­mu­rând cu mare spaimă. Şi nesuferind slava cu care Se pogorâse Dumnezeu în Muntele Sinai, rugă pe Moise să vorbească el cu dânşii şi nu Dumnezeu, ca să nu moară (Ieşirea 20, 19). Iar acum, Cel de neîndurat şi de necuprins nu mai vine înconjurat de foc, de negură şi de lumină mare, ci în scutece copilăreşti preasărace şi toţi, oricâţi ar voi, pot să-L privească şi să-i vorbească Lui fără de frică. Atunci din cer Dumnezeu vorbeşte casei lui Iacov şi fiilor lui Israil (Ieşirea 20, 22), iar acum, pe pământ pogorându-Se Dumnezeu, semnele pogorârii Sale le vesteşte nouă prin cele de sus, prin îngerii păstorilor şi prin steaua magilor, ca să înţelegem că, chiar şi jos pogorându-Se, cele de sus Îi slujesc ca lui Dumnezeu, Care pretutindeni este şi toate le stăpâneşte. Acestea cugetându-le noi, să ne por­nim din inimă a lăuda şi a slăvi bunătatea, milosti­vi­rea şi blândeţea cea nemăsurată cu care Preabunul şi Preamilostivul nostru Mântuitor S-a pogorât la noi şi a venit să Se facă asemenea cu robii Săi, ca pe toţi din robia cea amară să ne izbăvească.

Slavă milei şi milostivirii Lui, slavă bunătăţii Lui celei fără de margini şi îndurării Lui! Cu adevărat se cuvine a zice: „Mare este Domnul nostru şi mare este tăria Lui şi priceperii Lui nu este număr” (Psalmii 146, 5). Şi iarăşi vom zice: „Dumnezeul nostru, în cer şi pe pământ, toate câte a vrut a făcut” (Psalmii 113, 11).

Dar oare, fraţii mei, care a fost pricina acestei pogorâri negrăite a lui Dumnezeu la neamul omenesc? Cine a silit pe Cel nesilit să Se pogoare şi să vină la noi şi să Se facă asemenea nouă şi de noi atât de aproape? De vom întreba Sfânta şi Dumnezeiasca Scriptură, ea ne va răspunde nouă că dragostea Lui cea nemărginită a fost pricina pogorârii Sale la neamul omenesc. Acest adevăr ni-l arată Dumnezeiescul Teolog şi Evanghelist Ioan, zicând: „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Dar şi marele Apostol Pavel adevereşte acest lucru când zice: „Dumnezeu Şi-a întărit dragostea Sa către noi prin aceea că Hristos a murit pentru noi când încă eram păcătoşi” (Romani 5, 8). De această nemăsurată dragoste a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc vorbind cândva şi Sfântul Fotie, a arătat că: „Cu prisosinţă suntem datori noi, oamenii, de a iubi pe Dumnezeu, Care ne-a iubit pe noi. Şi ar fi de trebuinţă a pătimi ceva şi a nu ne depărta de El. Pentru ce? Pentru aceea că mai întâi El ne-a iubit pe noi. Şi anume pe cine? Pe noi, cei care eram vrăjmaşii Lui şi ne războiam cu El”. Apoi, minunându-se de această dragoste negrăită a lui Dumnezeu către noi, zice: „Văzut-ai covârşire, văzut-ai câtă este datoria? Dar adaugă şi pe cea mai mare: nu numai că n-a fost iubit, ci a fost şi ne­cin­stit de noi şi pălmuit şi răstignit şi între cei morţi S-a socotit. Şi prin toate acestea a arătat dragostea Sa cea către noi”. Şi apoi zice: „O, dragoste care ai înspăi­mân­tat pe îngeri şi pe oameni la cer i-ai înălţat şi tirania dracilor ai surpat! Cine nu va iubi pe Acest Iubitor; iar mai vârtos cine, lucrând, ceva vrednic de darul cel atât de mare va săvârşi, sau măcar cât de puţină datorie va plăti? Că măcar de nenumărate ori de ar muri, nimic mare nu a făcut. Că pentru Făcătorul de bine, pentru Iubitorul o face, dar nu pentru vrăjmaşi şi războinici, precum Acela a pătimit” (vezi Icumenie, în tâlcuirea Epistolei către Romani).

La fel şi Fericitul Augustin, arătând că dragostea a fost pricină de pogorâre a lui Dumnezeu la neamul omenesc, zice: „Dumnezeu din dragoste vine la noi şi Se face om. Dumnezeu Cel nevăzut, din dragoste S-a făcut asemenea robilor Săi şi din dragoste S-a rănit pentru fărădelegile noastre. Dumnezeu din dragoste a trimis pe Fiul Său ca să răscumpere pe robi, a trimis şi pe Duhul Sfânt, ca să facă fii după dar, pe robi; pe Fiul Său L-a dat ca preţ al răs­cumpărării noastre, iar pe Sfântul Duh pentru în­tâ­ie­ta­tea dragostei faţă de noi... Şi pe Sineşi se face om spre moş­tenirea înfierii noastre. Dumnezeu pentru om S-a făcut om, ca să fie El şi Ziditor şi Izbăvitor. Şi ca să se nască oamenii de la Dumnezeu, născutu-s-a întâi Dumnezeu din oa­meni (vezi Eihir, cap. 21).

Deci, fraţii mei, să înţelegem şi cu statornicie să cre­dem că nimeni n-a putut să-L silească pe Dumnezeu şi să-L îndemne a Se pogorî până la smerenia noastră, fă­ră numai dragostea Lui şi bunătatea Lui cea fără de mar­gini. Din această negrăită naştere Prunc se naşte în iesle, se înfaşă în scutece, se culcă, apoi creşte sub ascultarea omului, primeşte botez de la om, ia asupra Sa toate pa­ti­mi­le cele fireşti şi neprihănite ale noastre (Sfân­tul Ioan Damaschin, „Dogmatica”, pp.147 şi 217): flămânzeşte, se osteneşte, suferă durere, întristare şi cele asemenea. Apoi Se numeşte pe Sine Fiu al Omului, slujeşte uce­ni­ci­lor Săi, spălându-le picioarele, slujeşte tuturor prin face­rea de bine, suferă batjocură de la oameni. Iar în vremea Sfintelor şi Preacuratelor Sale Patimi, atâta împreună pogorâre a primit şi atâta S-a deşertat de slava Sa pentru dragostea cea către oameni, încât, după cum zice marele Grigorie Teologul: „S-a părut că aproape S-a făcut afară de Sineşi şi afară de vrednicia Dumnezeirii Sale” („Cuvânt la Naşterea Domnului”).

Dar oare, fraţii mei, această pogorâre nease­mă­na­tă a lui Dumnezeu Cuvântul I-a pricinuit Lui vreo mic­şo­rare sau scădere de slavă? Nicidecum. Ci, mai vârtos adă­ugire de slavă şi înălţare mai mare. Acest adevăr îl arată nouă Dumnezeiescul Apostol Pavel, zicând: „Cu chipul aflându-Se ca om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte – şi moarte de cruce”.

Dar care a fost slava care a urmat acestei pogorâri a lui Hristos? Acelaşi mare Apostol ne spune în conti­nu­a­re: „Pentru care, Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nu­me, care este peste tot numele: ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pă­mânteşti şi al celor de dedesubt. Şi toată limba să măr­tu­risească că Iisus Hristos este Domn, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2, 8-11). Deci întru totul adevărat este că ascultării şi smereniei celei preamari a Domnului înălţare şi slavă încă mai mare i-a urmat. Că lui Dumnezeu şi pogorârea din înălţime preavestită slavă I se face, după cum şi dumnezeiescul Grigore al Tesalonicului, în cu­vân­tul cel de la Naşterea lui Hristos, adevereşte, zicând: „De vre­me ce Dumnezeu este din fire mai presus şi mai înalt de­cât toate şi nu are a se sui la înălţime mai sus şi la sla­vă mai mare, de nicăieri de aiurea nu putea a Se slăvi şi a Se înălţa, fără numai din cele de jos, adică din îm­pre­u­na Sa pogorâre şi din împreună smerirea cu zidirile Sale. Că slava Celui Înalt este pogorârea la cele smerite, ca să le arate lor, care din darul înălţimii şi al slavei s-au stricat, cale preabună de înălţare şi de slavă adevărată prin smerenie”.

Dar şi aceasta e bine a o cunoaşte, părinţilor şi fraţilor, că pogorârea şi iconomia întrupării lui Dumnezeu Cuvântul nu s-a făcut numai o pricină de preamare şi negrăită slavă, ci prin această iconomie în trup a Domnului, mai mult ca prin toate lucrurile lui Dumnezeu, s-a cunoscut covârşitoarea şi nemăsurata putere a lui Dumnezeu, bunătatea Sa, înţelepciunea Sa şi dreptatea Sa. Căci după mărturia Dumnezeieştilor Părinţi, aceste patru însuşiri au lucrat la taina aceasta a iconomiei în trup. Bunătatea Sa cea desă­vârşită s-a arătat, întrucât nu a trecut cu vederea zidirea Sa, cea zdrobită de diavolul, ci milostivindu-se, de a doua oară o a zidit. Apoi, înţelepciunea cea desăvârşită, întru­cât a aflat chipul zidirii de a doua oară şi al vindecării. Iar dreptatea, pentru că nu cu tirania a făcut mântuirea omului, celui ce de voie se stăpânea de păcat şi de dia­vo­lul. Şi puterea, că nu a slăbit deloc prin acest fel de a do­ua oară zidire şi mântuire a oamenilor (vezi „Paza celor cinci simţiri”, ed. I, Mănăstirea Neamţ, 1826, p. 384).

Deci, cu mare cuviinţă se cade nouă a ne minuna şi a ne bucura de bunătatea lui Dumnezeu, de înţelep­ciu­nea Sa, de dreptatea şi de puterea Sa, prin care a binevoit a lucra pentru mântuirea noastră (vezi pe larg op. cit., pp. 378-379). Cu adevărat minunate şi adevărate foarte sunt toate cele ale lui Dumnezeu în taina aceasta a înomenirii Fiului Său, când vedem că fecioara a născut pe Emanoil (Isaia 7, 14). Aceasta ne arată că naşterea este mai presus de naşteri, căci Fecioara, care a zămislit prin auz (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 147), astăzi naş­te după legile firii – şi în acelaşi timp mai presus de fi­rea naşterii – pe Mântuitorul lumii, Hristos (ibidem). Naşte fă­ră de dureri şi fără stricăciune, fiindcă nici dulceaţa şi nici stricăciunea de la bărbat nu a cunoscut (ibid., p. 273).

As­tăzi vedem minuni noi urmând celor vechi. Firea dă îm­prumut firii. A născut Adam la început femeie fără de femeie (Facerea 2, 21-22) şi a rămas întru feciorie. Iar acum, Preasfânta Fecioară naşte bărbat fără bărbat, ră­mâ­nând pururea Fecioară (ibid., p. 275). Mai presus de în­ţe­le­gere şi de cuvânt, Dumnezeu Însuşi a lucrat în taina în­tru­pării Sale. Că la El nici un lucru nu este cu neputinţă (Luca 1, 37). Deci, pe cele mai presus de minte şi preaslăvite se cade nouă cu tăcere să le cinstim şi cu spaimă şi cu minunare a minţii să le prăznuim (Sfântul Nicodim Aghi­o­ritul, op. cit., pp. 394 şi 404). Învăţaţii şi filosofii şi cei bogaţi să filosofeze precum magii şi spre minunile cele din Vitleem as­tăzi cu gândul să călătorească, iar păstorii cu bucurie să cân­te. Săracii şi străinii să se veselească, pentru că Hristos ca un străin şi în străin chip în ieslea cea săracă se naşte.

Duhovnicesc este praznicul acesta şi duhovniceşte se preacinsteşte şi cu cinste sfântă şi duhovnicească se cade nouă să prăznuim. Dumnezeu ne învaţă cum se ca­de a petrece sărbătorile Sale, zicând: „Tot lucrul trupesc nu vei face într-însele” (Deuteronomul cap. 5; Leviticul 23, 3).

Voiţi să ştiţi şi să înţelegeţi care sunt lucrurile trupului şi faptele lui? Întrebaţi pe marele apostol Pavel şi el vă va spune: „Iar faptele trupului sunt cunoscute ca unele ce sunt: preacurvia, curvia, necurăţia, aprinderea, în­chi­na­rea la idoli, fermecătoria, vrajbele, certurile, zavis­tii­le, mâ­niile, gâlcevile, dezbinările, eresurile, pizmuirile, uci­de­rile, beţiile, chefurile şi altele asemenea” (Galateni 5, 19-21). Vrei să ştii şi care sunt asemenea cu cele de mai sus? As­cultă: dănţuirile cele nebuneşti, ghicirile, plimbările cele nepermise, pierderea vremii prin cârciumi şi restaurante, pe la clăci, pe la nunţi, ascultarea şi vederea tuturor acelora care vestesc ţie cele ce dărâmă mo­ra­la şi sfinţenia vieţii tale. Aşadar, acestea şi cele ase­me­nea sunt răutăţile pe care le vesteşte Dumnezeu şi le pe­depseşte cu munca veş­nică, de le vom lucra în sărbătorile Lui. Căci de vom săr­bători făcând aceste fărădelegi, Îl vom auzi pe Dumnezeu zicând: „Sărbătorile voastre le urăşte sufletul Meu”. Şi în alt loc, zice: Urât-am, lepădat-am sărbătorile voastre şi nu voi mirosi jertfele voastre” (Isaia 1,14, dar şi 58, 3-7). Vezi că nu le zice acestora sărbători ale Sale, ci „ale voastre”. Adică ale voastre sunt, că voi păgâneşte, nu creş­tineşte le păziţi. Nu sunt sărbătorile Mele, nici praz­ni­cele Mele ca sărbătorile voastre cele pângărite şi ca ne­le­giuirile voastre. Sărbătorile Mele sunt sfinte şi duhov­ni­ceşti; deci cu sfinţenie, duhovniceşte trebuie prăznuite.

Dar vei zice: cum se prăznuiesc duhovniceşte? De vrei să înţelegi aceste lucruri, ascultă: cel ce în zi de săr­bă­toare şi de praznic mare lasă lucrul din mâinile sale şi mer­ge la biserică, se împacă cu toţi cei ce au fost supă­raţi, din familie sau din vecini şi în biserică ascultă Dum­ne­zeiasca slujbă cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu, unul ca acela duhovniceşte prăznuieşte. Cel ce în posturi şi în zile de sărbătoare petrece în curăţie cu soţia sa, duhovniceş­te prăznuieşte. Cel ce învaţă pe altul să nu lu­cre­ze ce­le rele şi să ierte pe cel ce a greşit, acela duhov­ni­ceş­te prăz­nuieşte. Cel ce citeşte Dumnezeieştile Scrip­turi şi mi­lu­ieşte pe săraci în zi de sărbătoare, acela du­hov­ni­ceş­te prăz­nuieşte. Cel ce învaţă pe cel neştiutor calea cea bu­nă a lui Dumnezeu şi mângâie pe cei în­tris­taţi, pe cei ce au că­zut în oarecare primejdii şi scârbe şi-i ajută cu tot ce se poate, unul ca acela duhovniceşte prăz­nu­ieşte. Cel ce în zi de sărbătoare se duce să cerceteze pe cei bol­navi şi pe cei bătrâni şi neputincioşi, ajutându-le în ne­vo­ia lor, ace­la duhovniceşte prăznuieşte. Cei ce în­va­ţă în zi de săr­bă­toa­re pe copiii lor sau pe alţii să fie cu­minţi, să în­veţe ru­gă­ciuni către Preabunul Dumnezeu, să nu fure şi să nu facă nici un alt fel de rău, toţi aceia duhov­ni­ceşte prăz­nu­iesc şi cu bucurie de Dumnezeu petrec sfin­tele săr­bă­tori ale lui Domnului.

Iată, fraţii mei, prin aceste puţine cuvinte v-am fă­cut cunoscut de ce trebuie să ne ferim în praznicele şi săr­­bătorile noastre şi cum trebuie să prăznuim du­hov­ni­ceş­te, ca nişte adevăraţi creştini şi fii ai Bisericii lui Hristos. Iar dacă cineva şi după ce a auzit aceste învăţă­turi, îm­po­tri­vă va lucra, unul ca acela nu va avea cuvânt de răspuns în ziua morţii sale şi la înfricoşata judecată a lui Hristos.

Cu acestea închei şi zic: mila Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ajutorul rugăciu­ni­lor Preasfintei Sale Maici şi ale tuturor sfinţilor să fie cu noi şi să ne ajute a lucra la mântuirea sufletelor noas­tre. Amin!

De la același autor

Ultimele din categorie