Ucenicii lui Gheron Iosif Isihastul - Părintele Arsenie (II)

A plecat îndată spre peştera lui Francisc şi, cu simplitatea pe care o avea, i-a dus în dar o smochină, puţin posmag şi un scăunel.

Aşadar, a luat binecuvântare de la egumen şi, în 1918, împreună cu un alt monah din Pont a pornit cu trenul din Ierusalim spre Alexandria. Puţinii bani pe care îi aveau i-au cheltuit. Din această cauză s-au dus la Patriarhul Fotie al III-lea şi i-au spus: „Am vrea să mergem în Sfântul Munte, dar nu mai avem bani”. Atunci acesta, care era un om foarte milostiv, le-a dat cele de trebuinţă.

Astfel, s-au urcat în corabie şi au ajuns la Constantinopol. Acolo l-a ajutat părintele Vasilie, care din 1912 slujea la Biserica Sfântului Gheorghe din Halki. Şi aşa a pornit spre Sfântul Munte.

Când a coborât în portul Dafni credea, în simplitatea sa, că toţi asceţii vor ieşi de prin peşteri şi-i vor spune: „O, bine ai venit, Anatolie! Bun venit lui Anatolie!”. Dar, fireşte, nu a ieşit nimeni ca să-l întâmpine.

- Ce se întâmplă aici? Chiar aşa?!!! Nu a ieşit nimeni să mă întâmpine?!

S-a îmbrăcat, aşadar, cu rasa de mătase şi a început să meargă prin Sfântul Munte, căutând un loc unde să se închinovieze. Dar de îndată ce părinţii athoniţi l-au văzut astfel, au început să-l privească ciudat. Atunci părintele Anatolie şi-a spus întru sine: „De ce mă privesc toţi părinţii astfel? Înseamnă că am ceva”. În cele din urmă a înţeles care-i motivul şi a vândut rasa, iar cu banii a făcut patruzeci de Liturghii pentru părinţii săi.

Tânărul monah căuta un dascăl care să-l înveţe Rugăciunea minţii, dar nu găsea pe nimeni. Atunci a hotărât să se închinovieze la Mănăstirea Stavronikita. A preferat această mănăstire, care pe atunci era idioritmică, ca să aibă libertatea de a se nevoi mai mult.

Părintele Anatolie, după ce a stat câţiva ani la Stavronikita, a devenit schimonah cu numele de Arsenie la o chilie din Karyes ce aparţinea Mănăstirii Simonos Petras şi care avea hramul Buna Vestire. A primit schima la sfatul naşului său de călugărie. Apoi a aflat că un oarecare frate are Rugăciunea minţii şi se nevoieşte sub o stâncă. De îndată ce a auzit aceasta, inima i s-a umplut de bucurie. S-a rugat Sfântului Nicolae astfel: „Sfinte Nicolae, dacă îl voi găsi pe acest frate - şi nu ştiu dacă fac vreun păcat sau nu - voi rămâne acolo, dacă are Rugăciunea minţii”. De îndată ce a spus aceste cuvinte, Dumnezeu l-a înştiinţat printr-un glas lăuntric zicându-i: „Arsenie, fugi şi te mântuieşte!”. În acelaşi fel fusese înştiinţat şi Cuviosul Arsenie cel Mare, cel al cărui nume îl purta.

După ce a luat binecuvântare de la naşul său de călugărie, şi-a scos hainele şi le-a aruncat pe fereastră. Le-a găsit apoi în faţa porţii, le-a luat şi a plecat. A mers la Katunakia, la vestitul stareţ Daniil, şi i-a spus:

- Vreau să-l găsesc pe cel care are Rugăciunea minţii şi să mă nevoiesc împreună cu el.

- De unde eşti?, l-a întrebat bătrânul Daniil.

- De la Stavronikita.

- Aha, eşti de la o mănăstire idioritmică şi vrei să te faci şi tu pustnic?

- Da, vreau să devin pustnic.

- Bine. Mergi la peştera aceea care se află în apropiere şi unde se nevoieşte un frate bun, pe nume Francisc. Dacă va fi de acord să rămâi cu el, atunci e bine, căci vor fi „doi pentru unul”. În felul acesta şi el va fi păzit să nu cadă în înşelare, dar şi tu îţi vei găsi un bun însoţitor. 

De îndată ce a auzit aceasta, părintele Arsenie a prins aripi. A plecat îndată, ca şi cum ar fi zburat, şi l-a găsit pe Francisc nevoindu-se sub o stâncă. Datorită dorinţei fierbinţi de a dobândi Rugăciunea, nu a stat mult pe gânduri, ci de îndată ce l-a văzut pe Francisc, cu simplitatea pe care o avea, l-a întrebat:

- Ce faci aici, frate Francisc? Ai dobândit Rugăciunea minţii?

Auzind aceasta, Francisc a rămas ca lovit de trăsnet, mirându-se de îndrăzneala acestui monah necunoscut, care îi punea o astfel de întrebare.

- De ce vrei să afli dacă am Rugăciunea minţii?

- Pentru că vreau să o dobândesc şi eu. Am plecat de la Ierusalim pentru acest scop.

- Da, părinte, am Rugăciunea minţii şi am venit aici ca să-mi plâng păcatele.

- Pot să rămân şi eu cu tine ca să ne nevoim împreună?

- Vei putea?

- Voi putea.

- Faci rugăciuni? Faci metanii? Plângi pentru păcatele tale?

- Nu plâng. Fac metanii şi rugăciune, dar nu plâng.

- Să plângi pentru păcatele tale! Să verşi lacrimi! Iar dacă vrei să rămâi împreună cu mine ca să ne nevoim, să mergi să-l întrebi pe stareţul Daniil.

Arsenie a plecat foarte bucuros. A mers, aşadar, la stareţul Daniil şi i-a spus:

- Este un om foarte duhovnicesc. Cuvinte ca cele pe care mi le-a spus nu am auzit nici la Ierusalim.

- A, bine că ţi-ai găsit tovarăşul de nevoinţă.

- Fiindcă sunt foarte păcătos, trebuie să merg acolo şi să mă nevoiesc şi mai mult. Aici părinţii sunt sfinţi şi nu au atâta trebuinţă de pocăinţă. Însă eu am multe păcate şi de aceea trebuie să merg în peşteră. Îmi daţi binecuvântare?

- Da, ai toată binecuvântarea să te nevoieşti în peşteră.

A plecat îndată spre peştera lui Francisc şi, cu simplitatea pe care o avea, i-a dus în dar o smochină, puţin posmag şi un scăunel.

- Mă primeşti şi pe mine? Ţi-am adus o smochină şi puţin posmag.

Atunci Stareţul Iosif a zis întru sine: „E puţin cam simpluţ, dar este bun”.

- Vino! Poţi să rămâi. Ne vom nevoi împreună.

Şi de atunci s-au nevoit împreună. Treizeci şi şapte de ani au fost împreună şi nu s-au despărţit niciodată. Niciodată nu au îngăduit vreunei ispite să se strecoare între ei. Erau ca doi fraţi, ca un suflet în două trupuri. O astfel de armonie şi dragoste aveau între ei!

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 20l0, pp. 61-64)

De la același autor

Ultimele din categorie