Nu a trecut mult timp de atunci de când Francisc a primit marele dar al Rugăciunii inimii şi dumnezeiasca Pronie i-a trimis încă un dar mare, de o nepreţuită valoare. Pecetluind cuvân­tul cuviosului stareţ Daniil Katunakiotul, Dumnezeu l-a trimis lângă Francisc, care pe atunci era încă mirean, pe sfinţitul părinte Arsenie, care i-a devenit împreună-nevoitor până la sfârşitul vieţii sale.

Este cu neputinţă să scrie cineva despre Stareţul Iosif fără să-l pomenească şi pe părintele Arsenie, pentru că de atunci, de când s-au cunoscut şi până la moarte, au trăit împreună ca nişte fraţi. Niciodată nu s-au despărţit, niciodată nu au schimbat între ei vreun cuvânt rece, niciodată nu au îngăduit să se strecoare ceva între ei care să-i despartă. Atât de multă armonie era între ei şi atâta împreună-pătimire aveau, încât erau ca un singur suflet în două trupuri. Şi, lucru minunat, dragostea lor adâncă niciodată nu s-a transformat în îndrăzneală, ci întotdeauna într-o întrecere plăcută lui Dumnezeu de suişuri duhovniceşti.

Părintele Arsenie nu era iute din fire precum era Stareţul Iosif. El era foarte simplu şi s-a dovedit a fi un mare ascet, un desăvârşit ucenic, un om ceresc, care ştia să se roage. În puţine cuvinte, era un isihast niptic care a ajuns la măsurile Părinţilor de demult.

Sfinţitul Părinte Arsenie, în lume Anastasie Galanopulos, fiul lui Dimitrie şi al Sotiriei, s-a născut în 1886 în Samsunda din Pont, dintr-o familie evlavioasă cu tradiţie preoţească.

Din pricina prigoanei turcilor, familia numeroasă a părin­telui Arsenie s-a refugiat, în anul 1898, pe când el avea doisprezece ani, în Caucazul ortodox. Anastasie cunoştea dialectul pontic şi limbile turcă, rusă şi foarte puţină greacă.

Dintre membrii familiei tânărului Anastasie, cei mai evlavioşi erau bunicul său, o pildă vie de preot, care avea multă dragoste şi răbdare, tatăl său, care şi el era preot, şi încă unul cu mult har, de vreme ce cu rugăciunea sa scotea demoni, precum şi mama sa, care şi ea era fiică de preot.

În această familie binecuvântată a crescut micul Anastasie. Evlavioasa lui mamă a sădit şi în sufletul copiilor ei virtutea şi setea de rugăciune. Astfel, atât sora sa mai mică, Partenia, cât şi micul Anastasie au avut, încă de copii, o dorinţă fierbinte de a îmbrăţişa viaţa monahală.

Fratele său mai mare, Leonid, îşi dorea şi el să devină monah. Părinţii lui însă, necunoscându-i dorinţa de a intra în viaţa monahală, au rânduit să se însoţească cu o fată modestă, smerită, harnică şi înţeleaptă, pe nume Despina. Din această însoţire s-a născut cel care avea să fie mai târziu părintele Haralambie. Pruncul l-a botezat Anastasie, dându-i nume şi devenindu-i astfel naş. Mai târziu Haralambie a mers pe urmele binecuvântate şi ascetice ale unchiului său şi a venit în Sfântul Munte, lângă părintele Arsenie şi Stareţul Iosif, devenind un monah desăvârşit întru toate.

Slobozit fiind de griji şi de obligaţii, Anastasie a luat hotă­rârea definitivă de a se face monah la Ierusalim. Binecuvântata sa familie nu a avut nici o împotrivire. Un popas pe care îl făceau negreşit aproape toţi ruşii ce mergeau să se închine la Ierusalim era Constantinopolul. Aici a ajuns şi Anastasie.

Pe când tânărul râvnitor Anastasie căuta o corabie pentru Palestina, s-a apropiat de el un şarlatan, care s-a oferit să îl ghideze.

I-a câştigat încrederea, i-a mâncat banii pe care îi avea pentru corabie şi apoi l-a dus să înnopteze într-o casă de desfrânare.

„De îndată ce am ajuns acolo, povestea părintele Arsenie mai târziu, fiind foarte obosit din pricina călătoriei, am cerut să mi se dea un loc unde să dorm. O femeie mi-a arătat un colţ pe un coridor, iar eu m-am întins îndată jos şi am adormit. Adeseori însă mă trezeam pentru că auzeam zgomote, cântece, cuvinte necuvioase...” (această povestire se află şi în cartea monahului Iosif Dionisiatul, intitulată „Bătrânul Arsenie Pustnicul”, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003, pp. 21-22).

Când s-a luminat de ziuă, noul Iosif cel Preafrumos s-a sculat, a mulţumit şi a plecat. Nici măcar nu şi-a dat seama ce fel de casă era aceea. Ce suflet simplu şi sfinţit! De îndată ce a ieşit de acolo, s-a apropiat de el un necunoscut, care l-a oprit şi l-a întrebat:

- Tu ce cauţi pe aici?

- M-a adus cineva ca să dorm.

- Aici, fiul meu, unde te-au adus, este o casă cu faimă rea. Hai, acum mergi şi altădată să iei aminte!

Mai târziu, când a fost întrebat cine era acel necunoscut, el a răspuns cu simplitate: „Poate că a fost îngerul păzitor sau Sfântul Alexie”.

Anastasie, rămas fără bani, a reuşit totuşi, cu Harul lui Dumnezeu, să strângă din nou atât câţi să-i ajungă pentru a călători spre Palestina.

Abia în 1910, după multe peripeţii şi osteneli, a ajuns la Sfintele Locuri datorită rugăciunilor sfintei sale maici. Pe atunci avea douăzeci şi patru de ani.

Anastasie, cutreierând locurile de închinare, a trecut şi pe la Mănăstirea Sfântului Gheorghe Hozevitul, precum şi pe la Muntele Carantaniei. Atunci când punea metanie monahilor de acolo, aceştia îşi trăgeau mâna. Nu erau preoţi, ca să poată să-i dea binecuvântare, şi astfel, din smerenie, îşi trăgeau mâna înapoi, însă Anastasie spunea înlăuntrul său: „O, atât de păcătos eşti, încât nu te lasă nici măcar mâna să le-o săruţi”.

În cele din urmă a hotărât să se închinovieze la Mănăstirea Sfântului Sava. A fost tuns monah în Muntele Carantaniei, primind numele de Anatolie.

Anatolie avea o simplitate copilărească, o credinţă înflăcă­rată şi o sete nestăpânită de rugăciune. La Mănăstirea Sfântului Sava egumenul i-a încredinţat ascultarea de dohiar, adică de magazioner.

În acea vreme Anatolie a cunoscut un ierodiacon foarte evlavios, pe părintele Vasilie (1883-1966), cel care avea să ajungă mai târziu renumitul Stareţ Ieronim din Eghina. Acesta era un bărbat duhovnicesc foarte virtuos, care se ruga mult. Şi el se trăgea din părţile răsăritene, din Ghelveri (Capadocia).

Dragostea pentru Rugăciunea minţii şi pentru viaţa duhov­nicească a făcut ca între cei doi să se stabilească foarte repede o strânsă legătură duhovnicească. Părintele Vasilie a rămas impre­sionat de dorinţa fierbinte şi de setea neostoită pentru rugăciune a părintelui Anatolie. Pentru aceasta, seara, după ascultările pe care le aveau de făcut şi după slujbe, se întâlneau ca să discute despre diferite subiecte duhovniceşti şi se rugau împreună rostind Rugăciunea niptică ore întregi. Amândoi au socotit faptul că s-au cunoscut într-un context binecuvântat de la Dumnezeu.

Între timp, sora lui cea mai mică devenise monahie la vârsta de şaisprezece ani la Mănăstirea Theoskepastu din Pont, primind numele de Eupraxia. Aprinsă fiind de dumnezeiasca râvnă, a venit la Ierusalim să se închine la Sfintele Locuri. Când cei doi fraţi s-au întâlnit, părintele Anatolie i-a descoperit îndată surorii sale această comoară, care era părintele Vasilie, pentru a se desfăta şi ea de învăţăturile lui înţelepte despre rugăciune.

Înţeleptul egumen al mănăstirii a îngăduit monahiei Eupraxia să rămână la arhondaricul mănăstirii timp de o săptămână. În acest răstimp se adunau toţi trei în fiecare seară şi părintele Vasilie îi învăţa Rugăciunea minţii până la miezul nopţii. Maica Eupraxia, care era cu adevărat un suflet sfânt, atât de mult a fost impresionată de învăţăturile şi de viaţa virtuoasă a părintelui Vasilie, încât a hotărât să-l roage să devină povăţuitorul ei duhovnicesc. Iar mai târziu, când părintele Vasilie a ajuns în Eghina, a mers şi ea acolo şi a rămas lângă el, slujindu-l vreme de patruzeci şi şapte de ani. După adormirea iubitului ei stareţ, de trei ori binecuvântata stareţă s-a învrednicit să-l vadă în vedenie.

La Sfintele Locuri părintele Vasilie a rămas aproape un an, după care a plecat la Constantinopol. Credea cu tărie că acolo va găsi pe cineva care avea să-l povăţuiască pentru a ajunge la măsuri mai înalte. Astfel, părintele Arsenie a rămas singur, continuându-şi viaţa fericită de rugăciune şi slujire.

Între timp, însă, la sfatul părintelui Ieronim, inima sa s-a aprins de dorinţa de a dobândi Rugăciunea minţii. Şi fiindcă nu a găsit pe nimeni care să-l povăţuiască, şi-a spus în sine: „Cum să stau aici? Voi merge la Betleem”. Şi astfel, a mers la Betleem, unde a rămas câţiva ani ca paraclisier la o biserică. I s-au dat câţiva bani, iar el a cumpărat cu ei o rasă de mătase. Oare ce ştia el despre stofe? Mai nimic. Pentru el nu era nici o diferenţă între mătase şi in.

Dar şi Sfintele Locuri îşi pierduseră liniştea. Mijloacele moderne de comunicare au deschis calea mulţimilor nenumărate de închinători. Odată cu trecerea fiecărui an situaţia devenea tot mai grea. Pe lângă toate acestea mai veneau şi arăboaicele şi îl deranjau. De aceea, şi-a spus întru sine: „Ia aminte, Anatolie! Pleacă degrab, pentru că o s-o păţeşti dacă mai stai pe aici!”. Simţea că se află în primejdie.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 56-61)