Pe când petrecea în Mănăstirea Turnu, l-a întrebat odată stareţul: 

– Frate Dumitre, când vrei să te călugăreşti? 

– Părinte stareţ, a zis el, aş vrea să rămân frate până la moarte. Că n-am venit la mănăstire să mă călugăresc cu numele, ci cu faptele. Când voi face fapte de călugăr, atunci voi depune şi jurământul. 

În Schitul Ţibucani (Neamţ), părintele Damian s-a nevoit câţiva ani, având ascultarea de tâmplar. Deşi lucra cu multă îndemânare, nu primea niciodată să fie lăudat. Dacă zicea cineva „lucrul acesta este foarte bun”, se întrista mult în inima sa. Iar dacă zicea „lucrul acesta nu este bine făcut”, atunci se bucura şi îi mulţumea. 

Mutându-se la Mănăstirea Secu pentru mai multă linişte, a zis odată ucenicului său, singura persoană cu care vorbea: 

– Părinte Nicodim, eu n-am venit aici pentru Mănăstirea Secu, ci pentru Râpa lui Coroi. Acolo, în adâncul codrilor, aş fi vrut să mă ascund, să nu văd faţă de om, să vorbesc numai cu Dumnezeu şi să mă hrănesc cu ierburile din pustie. Dar pentru că nu am ajuns la măsura aceasta, am ales viaţa de obşte. Însă mă silesc să fac aici ceea ce trebuia să fac acolo. 

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 619)