La început părintele Arsenie, ca unul ce era mai mare, atât în ceea ce priveşte vârsta, cât şi călugăria, era stareţul lui Francisc. Apoi, însă, văzând măsura duhovnicească, dar şi înţelepciunea lui Francisc, i-a cedat întâietatea, devenind ucenicul lui.

Aşadar, într-o zi i-a spus lui Francisc:

- Vei face ascultare întru toate câte îţi voi spune?

- Da, voi face.

- Bine, de astăzi înainte tu eşti stareţul.

Şi astfel, Francisc a devenit stareţ, deşi încă nu era monah. Dar şi Francisc îl respecta pe părintele Arsenie ca pe unul ce era mai mare decât el. Şi în timp ce Stareţul Iosif pe toţi cei care mai târziu au venit să rămână lângă el ca ucenici îi numea fii, pe părintele Arsenie îl numea întotdeauna frate şi împreună-nevoitor. Erau ca doi împreună-nevoitori, dar stareţul era Francisc.

După câtva timp au mers la Karyes şi părintele Arsenie a vrut să se închine la Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită „Apărătoare înfricoşată”. L-a întrebat pe Francisc dacă îi dă binecuvântare, dar acela ca să-l încerce, i-a spus:

- Mai întâi să pui metanie.

Însă, cum să pună metanie în văzul lumii, când el era monah şi pe deasupra şi schimonah şi mai era şi cu zece ani mai mare, în timp ce Francisc nu era încă decât un simplu mirean. L-au trecut toate apele, s-a uitat de două-trei ori în jur să vadă dacă nu cumva se afla cineva prin preajmă şi în cele din urmă i-a pus metanie. După acest examen reuşit nu i-a mai fost greu să facă aceasta. Mai târziu părintele Arsenie avea să ne spună: „Voiam să-l am ca stareţ şi povăţuitor al meu pe Părintele Iosif (adică pe Francisc), chiar dacă eram mai mare. El avea minte, eu nu aveam. El era contemplativ, eu eram practic. Odată doi oameni au vrut să treacă un râu. Unul era orb, iar celălalt şchiop. Cel orb l-a ridicat pe umerii săi pe cel care nu avea picioare şi au trecut râul. Stareţul avea ochii minţii, dar nu avea destulă putere trupească. Eu eram practic, aveam picioare, dar nu aveam ochii minţii, nu eram niptic. De aceea l-am luat pe umerii mei şi am pornit la drum. Acesta mă povăţuia şi astfel am trecut râul acestei vieţi”?.

Părintele Arsenie a căpătat în viaţa de sine nişte obiceiuri nu tocmai bune, însă Francisc i le-a tăiat dintr-o dată, socotind aceasta o condiţie necesară pentru a putea locui împreună. Părintele Arsenie, fiind şi el un nevoitor viteaz, primea toate acestea fără să cârtească, căci întrezărea în cuvintele lui Francisc mântuirea sa.

Francisc îi spunea:

- Aceea nu e bună. Cealaltă să o tai. Ori te vei îndrepta şi vei fi aşa cum trebuie, ori vei pleca de aici.

- Mă voi îndrepta.

- Spui „Mă voi îndrepta”, dar nu te-ai îndreptat!

- Fă răbdare!

Francisc l-a sfinţit pe părintele Arsenie. Ca să vedeţi cât de aspru era, vom da aici un exemplu:

- Cutare călugăr face asta şi asta, spunea părintele Arsenie.

- Ascultă, ştirea despre ceea ce fac cei din afara chiliei noastre să nu o mai aduci niciodată aici. Nu ne interesează ce face unul sau altul. Noi ce facem!!!

După câtva timp părintele Arsenie uita şi începea iarăşi să spună vorbe de acelaşi fel.

- A trecut pe aici acel părinte. A, om nepăsător...

Însă nu apuca să termine bine vorba, că şi pica ca un fulger cuvântul Stareţului:

- Taci! Să nu mai spui despre nici un om nimic! Cine eşti tu de judeci? Nu ţi-e ruşine?

- Bine, nu o să mai fac.

Nu treceau bine câteva ore, că părintele Arsenie începea din nou:

- Cutare...

Dar îndată se abătea asupra lui o nouă rafală de mustrări.

- Bine, nu o să mai fac!

- Nu mai spune nimic, părinte Arsenie!

Şi părintele Arsenie, nevoitorul cel mărinimos, le primea pe toate cu cuget vitejesc. Vrednică de admirat este smerenia lui. Deşi avea deja treizeci şi şase de ani şi era monah de doisprezece ani, totuşi pe toate le-a dispreţuit şi a făcut ascultare de tânărul mirean de douăzeci şi patru de ani. Acestea nu se fac fără luptă lăuntrică şi silinţă dusă până la sânge.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 20l0, pp. 64-66)