Fiecarea telefon care sună în timpul Liturghiei e o lovitură de bici, fiecare moment de vorbărie e o lovitură de bici, fiecare iritare a noastră în fața acestor fapte prin care ne e deranjată rugăciunea – în loc să sesizăm calvarul preotului – e o lovitură de bici.

E adevărat că nu e sluga mai mare decât stăpânul și că cei care au ales să slujească lui Hristos au ales să vină peste ei suferința și umilirile, dar la fel de adevărat e că ne-am putea strădui să nu vină prin noi.

Unii provoacă, alții suntem numai neglijenți, alții credem că ni se cuvine, uitând că suntem slugi mult mai mici decât preoții lui Hristos, că relația nostră cu ei nu e ca între beneficiari și prestatori de servicii, ci împreună, cu toții, Îi slujim Lui.

Există și alte modalități de folosire a biciului pentru a izgoni pe cei și pe cele care au transformat casa Tatălui Lui în altceva decât ar trebui să fie. Nu ne e dat nouă să îl folosim astfel, dar nu încape îndoială că încercările vremurilor în care trăim nu sunt străine de asta. Vrem altfel de vremuri, atunci putem să ne grăbim să învățăm ceva din ele.

Porunca dragostei e cea mai mare și avem datoria să iubim pe toți cei care îi biciuiesc pe preoți în timpul Sfintei Liturghii. Adică pe noi înșine și unii pe alții, cu mai multă grijă și atenție la timpul ce ni s-a dat.