Bilanţ duhovnicesc

Mi-am recitit textele publicate de-a lungul lui 2019. Am reţinut apoi din ele doar acele pasaje care ar rezista unei selecţii făcute prin prisma criteriului savantului român Simion Mehedinţi (1869-1962): „Un popor, ca şi orice om în parte, atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus”

E vremea evaluărilor, a bilanţurilor. E ceea ce încerc şi eu în rubrica de azi. Mi-am recitit textele publicate de-a lungul lui 2019. Am reţinut apoi din ele doar acele pasaje care ar rezista unei selecţii făcute prin prisma criteriului savantului român Simion Mehedinţi (1869-1962): „Un popor, ca şi orice om în parte, atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus”. Cele extrase le redau, mai jos, în ordine cronologică.

Când într-un sfânt vedem un soi de superman, spiderman, batman, x-men etc., tendinţa este ca, preschimbând sinaxarul în cinema, să ne afundăm comozi în fotoliul resemnării, participând la viaţa Bisericii precum spectatorul la acţiunea derulată pe ecran. Cu emoţie, cu ceva agitaţie, uneori, dar fără o implicare reală, fără o trăire nemijlocită.

Concluzia mea, de dublu licenţiat, aceasta este: Filosofia autentică provoacă, „ştie„ cel mai bine cum să deseneze pe cer semne de întrebare (acel „nu ştiu cum„ al lui Constantin Noica), dar Teologia oferă răspunsurile. Şi Calea. Şi Viaţa.

Pentru un creştin, pentru Biserică în general, vremurile în care credinţa este greu încercată, în care mulţi slăbesc sau apostaziază, nu este altceva decât şansa unei înnoiri, a unei radicale şi exclusive alipiri de voia lui Dumnezeu. Să privim în urmă şi vom constata lesne că s-a umplut calendarul de sfinţi în vremuri de prigoană sau de încercare, pe când în timpuri de libertate şi prosperitate materială cu greu poţi găsi câteva repere la nivel de sinaxar.

În sfera creaţiei umane, între pământ şi Cer legătura nu o pot face în chip desăvârşit decât trei lucruri: cuvântul care teologhiseşte (rugăciunea), metafora poetică şi melosul inefabil.

Ca purtător de cuvânt, ca preot, ca om, sunt extrem de îngrijorat de proporţiile pe care le-a luat „distribuirea” a tot ceea ce înfierează „răul” în mediile de comunicare. „Rău” definit după interesul sau predispoziţia fiecăruia, arareori fiind şi dovedit ca atare. Da, cuvântul poate ucide, precum odinioară sabia, arcul, puşca. Dar acum tehnologia ne permite să folosim cuvântul ca armă de distrugere în masă, nu doar de la nivelul unor instituţii sau persoane publice, ci chiar de la statura unor persoane obişnuite. Mă îngrozeşte zelul şi exaltarea celor ce abia aşteaptă să aibă ceva negativ de spus sau de mediatizat.

Crucea apare când văd în mine cele două voinţe – a lui Dumnezeu, pe care o alege „omul lăuntric”, şi cea care mă corupe spre păcat, a „trupului morţii” (v. Romani 7, 14-25). Mă asum integral doar într-un mod cruciform. Aceeaşi mişcare fac atunci când voiesc să mă întâlnesc cu celălalt, să-l cuprind în inima mea, chiar de m-ar răni cu ceva.

Precum un copil sănătos este mereu vesel şi deschis spre ceilalţi, aşa şi creştinul care şi-a lipit mintea de Dumnezeu este o prezenţă tonică şi odihnitoare pentru cei din jur.

A te lăsa ispitit să „funcţionezi” nu după principiile Evangheliei, ci după standarde lumeşti, e ca şi cum ai fi încercat, acum 2000 de ani, să pui termopane la „încăperea cea de sus” (Faptele Apostolilor 1, 13), ca nu cumva să-i tragă curentul pe apostoli şi pe ceilalţi ucenici.

Împărăţia lui Dumnezeu poate fi la distanţă de doar un cuvânt, atât de aproape a adus-o Mântuitorul.

Boala societăţii noastre e aceea că vinovăţia este întotdeauna la celălalt. Nimeni nu spune: „Pentru ceea ce se întâmplă în ţara asta sau în comunitatea mea, eu sunt primul  vinovat”.

Prezenţa unui om duhovnicesc într-o casă e asemenea unei lumini aprinse într-un spaţiu până atunci cufundat în întuneric. Dacă în obscuritate nu sesizăm dezordinea şi mizeria, în lumină toate se arată, se descoperă. Şi e cel mai greu pentru un om să suporte prezenţa cuiva care, adesea nimic zicând, îi trezeşte conştiinţa, îl scutură de multe iluzii şi de părerea de sine.

Faptul că nu mai trăim orientat eshatologic, că ne domină duhul lumii, nu înseamnă că asta este starea de normalitate. Starea de firesc a Bisericii şi a slujitorilor săi este lepădarea comodităţii, asumarea mărturisitoare, scandalul evanghelic, mucenicia albă. Referendumul ne-a adus aminte de toate acestea. Ne-a arătat că nu cu mijloacele lumii se biruie lumea.

Când vrei să devii cineva, pregăteşte-te să fii nimeni are dublă aplicabilitate. Pentru cel ce vrea putere, apreciere pe acest pământ, este un avertisment: cu cât va voi cineva să-şi „facă faimă” pe faţa pământului (cf. Facerea 11, 4), cu atât se va adânci mai mult în iadul anonimatului (până şi numele său va fi şters din Cartea Vieţii). Pentru cel ce caută pe Dumnezeu, este o atenţionare: dacă nu te micşorezi până la a te vedea ca având nimic, ca fiind nimeni, nu vei putea să primeşti pe Dăruitorul a toate, pe Cel ce te cheamă să devii o persoană în sensul dumnezeiesc al cuvântului.

De la același autor

Ultimele din categorie