Etimologic, majoritate provine de la latinescul medieval majoritas, majoritatis, care însemna mai mare în rang, vârstă sau număr și venea, la rândul său, de la latinescul antic major, majoris, unde îi desemna pe strămoși ca pe cei mai mari în rang, vârstă și număr.  Minoritate este un termen relativ recent cu sensul pe care îl avem astăzi (începutul secolului al XX-lea), inspirat din latina medievală, de la minoritas, minoritatis, care se referea la vârsta minoratului și provenea din minor, adică mai mic în rang, grad, vârstă. Romanul îi desemna prin major pe strămoși, iar prin minor pe urmașii sau copiii săi, neajunși la vârsta adultă.

Având în vedere acestea, propun două planuri de analiză.

I. Cel dintâi pornește de la afirmația că Biserica este, paradoxal, și majoritară, și minoritară. Biserica este majoritară, referindu-ne la spațiul nostru, nu datorită cifrelor, un reflex al gândirii sociologice, ci pentru că este „a strămoșilor”, a celor major mai mari în rang, vârstă și număr, după cum am menționat mai sus. A fost Biserica acelor major din ultimii 2000 de ani. Doar așa putem justifica, din punct de vedere teologic, afirmația că Biserică Ortodoxă Română este majoritară, este a lor, a strămoșilor mai mari decât noi.

Biserica este însă și minoritară. Și aici aș dori să accentuez acest aspect, pentru a contracara acuzațiile de triumfalism și intoleranță aduse Bisericii pornind de la premisa că aceasta manifestă siguranța și confortul oferite de numărul mai mare de „votanți”, intrând în logica democrației. Biserica este prin vocația ei minoritară, pentru că:

- Iisus, Dumnezeu-omul s-a făcut din major, din mai mare, „mai mic”, adică minor, căci, cum spune Apostolul Pavel, „Dumnezeu fiind în chip, S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om”. Această taină a „micșorării” Fiului lui Dumnezeu pentru a deveni om marchează și va marca Biserica până la sfârșitul timpurilor.

- Cu cine s-a identificat Iisus? Nu cu „mai marii” lumii, ci cu „mai micii” ai săi, cu cei flămânzi, însetați, străini, goi, aflați în temniță”, pe care îi și numește „frați ai Mei, prea mici” (Mt. 25, 40).

- Despre cine spune Iisus că va intra în Împărăția Cerurilor? Copiii, adică cei „mai mici”, când zice: „Lăsaţi copiii (pe acei minor) să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu.” Și spune mai departe: „Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil (sau mai mic) nu va intra în ea.” (Mc. 10, 14-15).

- Le spune apostolilor Săi: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.” (Mt. 5, 11), adică atunci când cei mulți vă vor prigoni pe voi, cei puțini.

- Puțini au fost cei care au răspuns „Pe Iisus” la întrebarea lui Pilat: „Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care se zice Hristos?” (Mt. 27, 17). Mulțimile (adică majoritatea) au răspuns: „Pe Baraba!”.

- Cine a răspuns chemării lui Iisus? Nu tot poporul și nici partidul la putere, căci ar fi fost acel Mesia politic și militar mult așteptat, ci o mână de oameni, o „minoritate”, cum i-am spune astăzi. Și ce au făcut aceștia? Au preluat frâiele puterii? Au demonstrat pe străzi? Nu, ci după moartea și învierea lui Hristos, spune Evanghelistul Ioan, apostolii „se ascundeau de frică” pentru că erau mici, puțini, slabi.

- Cum erau primele comunități creștine? O minoritate fragilă, a cărei existență era permanent amenințată de persecuții și trăind, i-am spune astăzi, la limită. Era minoritatea aflată permanent sub teroarea majorității.

- Atunci când Biserica a devenit majoritară în cifre, a rămas a celor „mai mici” din punct de vedere duhovnicesc, căci smerenia, despre care citeam undeva că ar proveni în limba română din slavonul sumérjenije, însemnând „a te cunoaște pe tine”, constituie fundament al mântuirii. Humilitas, echivalentul latin, trimite la humus, la pământ. Coroborând cele două sensuri, smerenia sau umilința (în sensul teologic al termenului) este cunoașterea și conștientizarea propriei „micimi”, a faptului că „pământ ești și în pământ te vei întoarce”, renunțarea la a fi „mai mare” și asumarea statutului de „mai mic”, de minor, indiferent de vârstă, rang, știință de carte.

- Totodată, avem în istoria Bisericii episoade tumultoase, când o „minoritate” a rămas, pentru o vreme, păstrătoarea învățăturii de credință nealterate. Nu sufragiul a contat, ci tăria credinței celor puțini, a minoritarilor.

- Eliminând nefericitele imixtiuni politice sau de altă natură, de-a lungul istoriei ei Biserica a păstrat și manifestat conștiința minorității sale în relație cu alții „mici”, și aici avem în vedere atitudinea de acceptare (nu de toleranță, căci aceasta presupune deja un iz triumfalist) față de cei de alte religii sau crezuri. Biserica Ortodoxă, ea singură, nu s-a impus nimănui, nu a prigonit pe nimeni, nu a insultat pe nimeni dintre cei „mai mici”. Însă de multe ori i-a rechemat „pe cei mulți”, majoritatea (înțelegând aici societatea în ansamblul său), atunci când, fascinați de vremuri, la conștiința de sine. Și așa s-au împlinit cuvintele Apostolului Pavel, că „Puțin aluat dospește toată frământătura”.

- Așa cum este majoritară fiindcă este a strămoșilor, a acelor major, Biserica este minoritară pentru că este și a celor minori, a tinerilor, a urmașilor noștri și a generațiilor viitoare.

- Au fost și sunt însă și vremuri când majoritatea, cei „mai mari”, „mai mulți”, în numele unor idealuri așa-zis umaniste, au ignorat și-i ignoră pe cei „mai mici” și crezul lor creștin. Și au rezultat de aici egoismul adus la nivel de ideal uman, capitalismul fără conștiință, prunci uciși înainte de a fi întrebați dacă doresc să trăiască, două Războaie Mondiale, Holocaustul ș.a.m.d.

Ca o primă concluzie, Biserica este majoritară în cifre, poate, însă cu vocația de a fi o Biserică a „minorității”, nu a celor puțini ca număr, ci a celor smeriți în duh.

II. Cel de al doilea aspect pe care doresc să îl subliniez este că, în gândirea teologică, termeni de minoritar și majoritar, în sensul unanim acceptat astăzi, nu-și au locul. Aceștia aparțin logicii cantitative, cu majoritarii mai mulți și, implicit, mai puternici, și minoritarii, mai puțini și, implicit, mai slabi. De aici și tensiunea permanentă și jocurile de putere între cele două categorii. Pot fi utilizați în vocabularul politic, sociologic, statistic etc., și sunt utili funcționării democrației, însă și majoritatea, și minoritatea depersonalizează. Gândirea teologică este una calitativă, una care atribuie calitate unității fundamentale a oricărei majorități sau minorități, adică omului ca persoană. În Biserică nu există mase sau indivizi, ci persoane. Biserica întemeiată de Dumnezeu-omul are în centrul său omul. Atunci când primește botezul, omul nu o face în anonimat, ci cu cuvintele „Se botează robul lui Dumnezeu ...” și i se rostește numele. Când primește împărtășania, „Se împărtășește robul lui Dumnezeu…” și i se rostește numele. Atunci când se roagă pentru cei adormiți, pentru oamenii adormiți, Biserica o face pentru fiecare după numele său. În Biserică nu există majoritar sau minoritar, ci omul destinat vieții veșnice, fie el femeie sau bărbat, mamă sau fiică, tată sau fiu, soție sau soț. Biserica nu gândește în termeni de „mai mulți” sau „mai puțini”, de majoritate sau minoritate, de puternici și de slabi, de dominație și de supunere. Și nici psalmistul nu gândește așa atunci când spune:

„Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.” (Psalm 8, 4-6).