Biserica Ortodoxă Română, la 30 de ani după căderea comunismului

Este un fapt cunoscut și recunoscut că, în perioada comunistă, Biserica Ortodoxă Română a avut cel mai mult de suferit nu doar din rândul cultelor religioase, ci și dintre instituțiile țării.

Formele de manifestare a prigoanei regimului comunist ateu împotriva Bisericii au fost diverse, dure și de durată: de la eliminarea învățământului religios din școlile publice (1948), la reducerea numărului școlilor teologice (la două institute teologice de grad universitar și șase seminare, 1948), de la cenzura literaturii cu conținut religios (reducerea drastică a numărului cărților de rugăciuni, a tirajului Bibliei, a manualelor pentru școlile teologice, chiar și a simplului calendar creștin ortodox de perete), la desființarea unor eparhii (pensionarea forțată a unor ierarhi și trimiterea lor în recluziune monastică), de la limitarea drastică a practicării cultului (au fost interzise procesiunile religioase, iar slujbele se desfășurau doar în cadrul lăcașurilor de cult, rareori și în incintele acestora), la întemnițarea multor slujitori (peste 2000 de preoți, mulți dintre ei murind în închisori), de la demolarea multor biserici (în marele orașe, pe motiv de modernizare a acestora, unele monumente istorice de mare valoare istorică și culturală), la scoaterea unui număr însemnat de călugări și călugărițe din mănăstiri (decretul 410/ octombrie 1959) și desființarea acestora, multe fiind transformate în muzee sau biserici parohiale etc.

În pofida celor menționate mai sus, cărora pot fi adăugate ușor, dar real, și multe altele, copiii au fost botezați (de multe ori pe ascuns, acasă), tinerii au fost cununați (dacă nu totdeauna în biserică, acest lucra se petrecea, cu discreția cuvenită, în mănăstiri sau chiar la domiciliu), iar cei adormiți erau prohodiți cu preot.

Mai mult, în zilele sângeroase ale evenimentelor din decembrie 1989, tinerii au fost cei care au rostit (în) public rugăciunea Tatăl nostru, practic tocmai cei care n-au „avut dreptul” de a studia în școală disciplina Religie. Iar după libertatea dobândită prin jertfa tinerilor, puține au fost cazurile în care a fost nevoie să fie oficiată Taina Sfântului Botez copiilor instituționalizați.

Pentru a ne face o imagine asupra a ceea ce a însemnat lucrarea Bisericii noastre în acele timpuri grele, amintesc doar faptul că în fosta Republică Democrată Germană, după „căderea cortinei de fier”, 73% din populație era nebotezată. 

Precum împărații romani persecutori de odinioară credeau că interzicând formele de manifestare a Bisericii, întemnițând sau martirizând pe creștini vor face să dispară Biserica, tot așa și susținătorii regimului comunist au avut impresia că sunt atotputernici și că de ei depinde existența Bisericii. Și după cum s-a văzut în toată istoria, mai veche sau mai recentă, aceasta a străbătut veacurile până în vremea noastră și, cu voia Capului ei, până „la sfârșitul veacurilor”. Au murit împărații persecutori, au căzut marile imperii, dar Biserica își urmează drumul ei în istorie, arătându-ne și însoțindu-ne pe „cărările împărăției” sau, cum afirma marele Iorga: „Biserica a călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-și desface ochii de la cer”. Aceasta nu reprezintă altceva decât împlinirea cuvintelor Întemeietorului ei că „pe Biserica Mea nici porțile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18).

Cu alte cuvinte, Biserica, Trupul tainic al Domnului nu are și nu poate avea altă soartă decât cea a întemeietorului ei: răspândind pace, lumină, adevăr, viață, dar hulită, prigonită, chiar răstignită, însă în final înviată.

Și Biserica Ortodoxă Română, după aproape două milenii de lucrare fundamentală în istoria și devenirea neamului, a fost umilită, îngrădită, întemnițată, chiar răstignită, dar, prin jertfa tinerilor, a eroilor din decembrie 1989, a înviat.

Iar roadele acestei învieri au (re)adus: Religia în școală, școlile teologice de altă dată, dar și altele noi, reînvierea monahismului (au fost reactivate așezămintele monahale de altă dată și chiar au fost înființate noi vetre monahale), apariția unei literaturi teologice foarte bogate, reactivarea eparhiilor desființate și chiar înființarea de noi eparhii (în țară și diaspora), reluarea și dezvoltarea activității social-filantropice, înființarea instituțiilor media ale Bisericii (ziar, radio, televiziune) și multe altele.

Unul dintre roadele semnificative și simbolice ale libertății dobândite în 1989 o constituie ridicarea „Catedralei mântuirii neamului” sau „Catedrala națională”, un vis a cărui vechime atinge aproape un secol și jumătate (1884-„Legea nr. 1750 pentru construirea „Bisericii Catedrale din București”). De remarcat unul dintre hramurile acesteia: Înălțarea Domnului (și Ziua eroilor), iar cu prilejul sfințirii Sfântului Altar, în ajunul Sfintei Liturghii din 25 noiembrie 2018, a fost așezat în piciorul Sfintei Mese pomelnicul cu eroii neamului: 350.000 de eroi care în curgerea vremii și-au dat viața pentru ca noi să trăim în libertate, să ducem mai departe valorile neamului și să cultivăm demnitatea poporului român, vrednică de jertfa înaintașilor.   

De la același autor

Ultimele din categorie