Într-un interviu spuneați că în diaspora călugăria implică aspecte misionare. Ce înseamnă, practic, să fii monah în Italia?

Așa este, am făcut această afirmație și o cred în continuare, deoarece călugăria sau viața monastică din diaspora nu este una clasică, așa cum se întâmplă în țară. Adică, îi vedem pe monahi mergând în biserică la rugăciune, apoi împlinindu-și ascultările: în grădină, la bucătărie, în atelierul de pictură sau sculptură, după care se adună din nou la slujba de priveghere, și acest ciclu de îmbinare a rugăciunii cu munca devine viața și trăirea autentică a monahului. Venind în diaspora, realizezi că devii referință pentru oameni în ceea ce privește credința și că viața ta nu este doar a ta, ci este și a aproapelui. Trebuie să-i spovedesc, să-i catehizez pe oamenii care vin la mănăstire, în câteva cuvinte trebuie să mă ocup de viața lor duhovnicească. Astfel, apare încă o nouă dimensiune, aceea a slujirii aproapelui. Am avut cazuri când oamenii mi-au spus: „am pe cineva în spital sau la închisoare. Vă rog frumos să veniți pentru că nu cunosc un alt părinte!”. Între timp, situația s-a mai schimbat cu numărul mare de parohii înființate, dar la început era destul de dificil.

Personal, de două ori pe an, la Crăciun și la Paști, merg și vizitez deținuții. Anul acesta mi-a dat foarte multă putere un deținut care a venit la mine și mi-a zis: „Părinte, eu am lipite pe peretele celulei șapte fotografii cu dumneavoastră de la Crăciun și șapte de la Paști”. „De ce?”, l-am întrebat. Răspunsul său a fost: „eu am de stat aici douăzeci de ani și anual mai adaug câte una și așa mă simt mai ușurat. Știu că se apropie sfârșitul pedepsei”. Deci el, prin noi, preoții, L-a cunoscut, L-a găsit pe Dumnezeu. Practic, asta înseamnă să fii misionar: să cauți oaia cea pierdută și s-o aduci în staul. Sigur, mi-aș dori foarte mult să am o oră, două sau chiar trei pe care să le petrec la chilie, însă fac acest sacrificiu pentru aproapele: merg la spital, la închisoare, spovedesc, fac cateheză și astfel nu mai am acel timp de petrecut în modul autentic monahal, dar totuși cred că i-am oferit liniște și pace aproapelui și asta mă umple de bucurie.

De-a lungul timpului v-ați implicat în mai multe activități cu tinerii: tabere, întâlniri, conferințe. Cum credeți că-i putem apropia mai mult de Biserică?

Cred că secretul stă în a ajunge la inima tânărului. Am simțit-o ca pe-o datorie să mă ocup de tineri, pentru că la fel au făcut și ierarhii care mi-au croit calea duhovnicească în viață. Văzând cum ei mi-au deschis mie inima, am considerat că și eu trebuie să fac la fel. Dar cum deschizi inima tânărului? Încurajându-l să facă ceea ce-i place, dar punând totul sub lumina harului Lui Dumnezeu. Deci, a-l încuraja să-și descopere talentul sau talantul și a-i arăta că acest dar vine de la Dumnezeu. Dumnezeu nu schimonosește omul, nu folosește tipare după care creatura Sa trebuie să se plieze, ci El șlefuiește omul pentru ca, prin talantul pe care i l-a sădit, acesta să slujească Biserica la timpul hotărât tot de Dumnezeu. Ce este pentru tânăr Biserica? Locul întâlnirii acestuia cu Dumnezeu. Dacă un tânăr îmi spune: „mie îmi place fotbalul. Știu toți jucătorii echipei x”, în acel moment îi spun: „hai să-i spui asta lui Dumnezeu”, pentru că El i-a dat pasiunea pentru sport dintr-un motiv pe care-l va înțelege tânărul mult mai târziu, după cum mi-a dat mie pasiunea pentru lucrurile tehnice.

De ani buni vă ocupați de „Misiunea Sfântul Ierarh Nicolae, pentru basarabeni și bucovineni din Bucovina de Nord”. Cum veniți în sprijinul lor?

În primul rând, prin deschiderea de parohii și aducerea de preoți sau hirotonia de noi clerici din zonele respective. Țin să precizez că avem și români din sudul Ucrainei, din zona Odesa, care fac referință la noi. De ce? Pentru că sunt vorbitori de limbă română, deși au o tradiție un pic diferită față de a noastră. Gândiți-vă că omul care vine din Basarabia își dorește să audă slujba, predica preotului, mai pe graiul lui. Practic obiectivul acestei misiuni a fost acela ca sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Române și a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei să deschidem parohii și misiuni care să răspundă necesităților pastoral-misionare și realității din Italia, unde conform statisticilor oficiale se află peste 250.000 de cetățeni din Republica Moldova. În prezent, 10% dintre parohiile noastre se ocupă cu pastorația basarabenilor și a bucovinenilor din Bucovina de Nord.

Câte parohii sunt în prezent în Episcopia Ortodoxă Română a Italiei?

În momentul de față, statistica arată astfel: 262 de parohii și paraclise, 20 de protopopiate, 4 mănăstiri, 2 schituri, 2 centre pastorale și 131 de filii, astfel încât numărul total al unităților pastoral-misionare se ridică, prin mila și ajutorul lui Dumnezeu, la 421. În eparhie slujesc 263 de preoți și 15 diaconi.

Însă, dacă dorim să vedem lucrarea minunată pe care a făcut-o Dumnezeu pe acest tărâm, trebuie să ne întoarcem în timp, în anul 1975, când s-a deschis prima parohie la Milano. Fac o mică paranteză și precizez faptul că a mai fost o tentativă 1940 de a se deschide o parohie la Roma, dar a funcționat timp de numai un an, deoarece preotul Gheorghe Tilea a fost nevoit să se întoarcă în țară. Comunitatea nu a rezistat din motive de la sine de înțeles: consecințele celui de-al Doilea Război Mondial, schimbarea regimului etc. A doua parohie s-a deschis la Torino în 1979, apoi a urmat cea de la Florența, iar în 1983 cea de la Bari. După fondarea parohiei de la Bari a trecut aproape un deceniu, până când gheața s-a spart din nou, odată cu noul val de migrație ajuns în Peninsulă. Astfel, în 1992 a fost deschisă parohia din Ancona, iar în 1993 cea de la Bologna, urmată în 1997 de parohia de la Padova, după care Roma și multe altele.

Dacă în 1998 în toată Arhiepiscopia Europei Occidentale și Meridionale erau aproximativ 30 de parohii, iar în Italia doar 8, în clipa în care Preasfințitul Părinte Siluan a fost înscăunat chiriarh al locului, în 2008 numărul lor ajunsese la 80. Iar în prezent am ajuns la numărul impresionant despre care v-am vorbit.

În cei zece ani de misiune ați ajuns în toate colțurile Italiei. Cât de diferită este pastorația din nord, față de cea din sud?

În Italia, pastorația diferă foarte mult între nord, centru și sud. Dacă ne referim la partea de nord, aceasta este mult mai dezvoltată, parohiile au o altă așezare și o anumită maturitate duhovnicească față de cele din sud, în care preotul este nevoit să parcurgă săptămânal sute de kilometri pentru a ajunge la numărul mare de filii pe care le are pe teritorii întinse. Într-un sat se află o sută-două de români care lucrează în agricultură, în altul poate un pic mai bine, iar centrul parohiei este într-un oraș în care se poate să fie cinci-șase sute de suflete. Adică de la o pastorație în care preotul este punct de referință și credincioșii merg la biserică, după cum este cea din nord, trecem la o pastorație care se face pe orizontală, în care preotul îi caută pe credincioși. Să știți că și felul oamenilor din sud este diferit de cel din nord.

Ar fi interesant să ne povestiți câteva experiențe legate de aceste diferențe.

Odată, spre exemplu, mă întorceam cu Preasfințitul Siluan de la una dintre mănăstirile noastre din sud și am oprit la o benzinărie, întrebând dacă nu au ceva de mâncare. Doamna de acolo ne-a spus că nu mai are nimic, dar ne poate pregăti ceva. Am rămas surprinși, la final, deoarece când am vrut să plătim ne-a cerut doar să ne rugăm pentru dânsa. De multe ori, intrând într-o cafenea pentru a comanda un ceai sau o cafea, patronul dacă vede că ești preot sau episcop, ți le oferă pe gratis, cerându-ți doar să-l pomenești în rugăciuni. Unii oameni au un respect deosebit pentru cler. Dar, de la astfel de situații, dacă urcăm și trecem de Roma, ajungând în nordul Italiei, descoperim o societate foarte secularizată. Însă dăm slavă lui Dumnezeu pentru că avem parohii în toate zonele Italiei, iar preoții s-au adaptat de minune.

În viața noastră avem nevoie de modele. Aveți vreun ierarh ca model?

Dintre Părinții Bisericii din epoca de aur, ca model îl am pe Sfântul Ierarh Atanasie cel Mare, ocrotitorul meu spiritual. A fost un mare apărător al credinței, un ierarh mărturisitor, un om smerit. De multe ori în viața sa a fost nevoit să renunțe la straiele arhierești și să le ia pe cele monahicești, mergând în pustia Egiptului la Sfântul Antonie cel Mare, al cărui ucenic a fost, pentru a cere sfat. A fost un ierarh care a știut să aibă grijă de turma care i-a fost încredințată. Datorită lui avem ceea ce numim astăzi „pastorale”. A fost primul care a alcătuit o pastorală cu ocazia Învierii Domnului, deoarece era în exil și nu știa cum să le trimită un gând mântuitor celor care erau în Alexandria. Ceilalți ierarhi au văzut ce efect pozitiv are o astfel de inițiativă și au procedat și ei întocmai.

Dacă aș face referire la timpurile moderne, mă gândesc la Sfântul Ioan Maximovici. A fost un sfânt care a trăit în diaspora, dar care a făcut o lucrare misionară, pastorală și socială exemplară. Pe lângă ridicarea de biserici și mănăstiri, și-a îndreptat atenția spre văduve, orfani și bolnavi. Unii spun că nu mai suntem ca în perioada de început a Bisericii, acum viața este mult mai grea, însă iată pe cineva care a trăit în diaspora și a făcut o lucrare deosebită. El ne demonstrează tuturor că și în această societate secularizată poți să-ți sfințești viața, poți chiar să schimbi lumea.

Ce planuri de viitor aveți în calitate de Arhiereu-Vicar al EORI?

Unicul gând care-mi vine acum în minte este că planurile le face Dumnezeu, nu ierarhii sau preoții. Noi nu facem planuri, noi îndeplinim planurile lui Dumnezeu. Gândiți-vă că planul lui Dumnezeu a fost unul minunat în ceea ce privește lucrarea care s-a împlinit în Episcopia Italiei și la fel cred că va fi și în continuare! De fapt, aceasta este minunea trăirii în Biserică: Dumnezeu este Cel Care le face pe toate, noi doar trebuie să-L ascultăm. Sigur, ne punem întreba: cum putem afla care este planul lui Dumnezeu? Dacă trăim după Evanghelie, cu siguranță Dumnezeu va găsi căile să ne spună ce avem de făcut. Cred că cel mai mântuitor este să ne încredințăm Proniei lui Dumnezeu Care le face pe toate bune.

Aveți un mesaj pentru clericii și credincioșii din EORI?

Din fericire, cu preoții din Episcopia Italiei mă întâlnesc foarte des, la fel și cu credincioșii. Încerc să petrec cât mai mult timp în teritoriu, de aceea îi simt apropiați pe preoți, cu care am o relație foarte bună. Multora le-am fost naș la hirotonie, cu unii m-am format, pe alții i-am format eu și cred că suntem o adevărată familie. Asta mi-aș dori și în viitor: să fim o familie, împreună să purtăm realizările, dar și greutățile. Mi-aș dori să fim la fel de responsabili cum am fost și până acum, adică să lucrăm împreună la mântuirea noastră. În cei zece ani de activitate s-au făcut multe pe plan material, dar realizarea cea mai mare este că bisericile noastre sunt pline, oamenii iubesc și caută Biserica. De aceea, responsabilitatea noastră este foarte, foarte mare. Însă în familie toate se duc împreună, atât bune, cât și rele, spre slava lui Dumnezeu.

(interviu realizat de Pr. Ioan Haba, Consilier al Departamentului de Comunicare și Imagine al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei)