Era pe la 1764. O seamă de ardeleni de pe Valea Bârgăului, persecutaţi de habsburgi, s-au hotărât să-şi ia familiile, avutul şi turmele de oi şi să treacă munţii spre Moldova, să-şi caute loc nou de casă şi de vatră de sat. Au bătut cale lungă şi, pe frigul aspru al unei toamne târzii, au ajuns în Pipirig, moşie, pe atunci, a Mănăstirii Neamţ. N-au găsit acolo decât o capelă de lemn, ridicată pe la 1680, loc de slujire şi rugăciune al celor câţiva călugări care îngrijeau turmele mănăstirii. Au primit binecuvântare din partea călugărilor de a se statornici acolo şi ei, şi turmele lor, întemeind aşezarea ce poartă azi numele de Pipirig.

Înmulţindu-se numărul locuitorilor satului, pe la 1807 vrednicii ardeleni împământeniţi pe Valea Ozanei au ridicat, pe locul fostei capele, biserica de lemn în care se roagă şi astăzi urmaşii lor.

Veacurile au trecut, generaţiile s-au succedat de-a rândul, dar amintirea celor care-au ales calea pribegiei pentru a-şi apăra credinţa şi convingerile a rămas statornicită pe vecie în jurul acestui lăcaş. Căci aici, sub cruci grele de piatră, se găsesc mormintele moşilor şi strămoşilor fiecărei familii din sat, fie că poartă numele de Gabor, Baboi, Creangă, Munteanu, Apopei sau Bistriţeanu.

„O lume curată, neatinsă“

Urcuşul aventuros pe vârful dealului Bompa, alături de părintele Mihai Bistriceanu, parohul locului, mi-a oferit o altă perspectivă asupra felului în care a curs istoria aici, la Pipirig. De acolo, de sus, bisericuţa, cu graţioasele sale turle, capătă tuşe clare, distincte. Un loc din care pleacă şi către care vin toate energiile văii. Şi acum, ca şi odinioară. De acolo, din apropierea tăriilor cerului, asistăm la un spectacol fabulos. E de ajuns să-ţi mişti privirea de-a lungul văii Ozanei, s-o odihneşti pe pantele ce coboară domol, picurate cu făcliile galbene şi ruginii ale pomilor înveşmântaţi de toamnă, ca să te umpli de frumosul risipit pretutindeni. Huzurului naturii i s-a alăturat simţul ordinii şi-al bunei cuviinţe al muntenilor pripăşiţi aici acum două veacuri şi jumătate, încât buna rânduială domneşte peste toată aşezarea. „Cum era când aţi venit aici?“, îl întreb pe părintele Bistriceanu, în vreme ce privim spre sat de acolo, de sus, de unde pământul e totuna cu cerul. „Era cumplit de greu, dar n-am plecat. Locul ăsta, vedeţi şi dumneavoastră, e prea frumos. Iar oamenii... Câtă curăţenie am putut să văd în sufletele lor!... Îmi amintesc că la început cumpăram lapte de la o familie din sat. Mi-a spus bătrâna să vin la o anumită oră. M-am dus mai devreme, nu mai ştiu din ce motiv, şi i-am găsit rugându-se într-o încăpere. Am rămas blocat. Îmi venea mie, ca preot, să mă plec în faţa lor. O lume curată, neatinsă. Femeile li se adresau soţilor lor cu 'mneata ( n. r. - de la dumneata)“, povesteşte preotul cu nostalgie.

Şi mai e un motiv pentru care niciodată nu şi-a dorit să plece. Acolo, în vale, sub streaşina bisericii de lemn, printre mormintele ardelenilor pribegi, odihneşte şi părintele său.

Bisericuţa din Popeni

La Popeni, în vatra satului, înconjurată de case trainice şi curţi largi, se zăreşte biserica de lemn. Denumirea de Popeni, spune legenda, se trage de la vechea capelă de lemn şi de la cei câţiva călugări care au slujit aici. Construită pe o ridicătură de pământ şi înconjurată de cruci albe, pare imaginea fidelă a trăiniciei. Prea ţin pipirigenii la cei ce-şi dorm somnul de veci în jurul acestei ctitorii, ca să nu fi avut grijă să o păstreze şi să o îngrijească aşa cum se cuvine. „De-a lungul timpului a fost în permanenţă îngrijită şi întreţinută. La Pipirig au fost puţini preoţi - doi în decurs de o sută de ani. Preoţii noştri n-au plecat de aici“, spune pr. Bistriceanu. Iar grija pentru lăcaşul în care au slujit, în care şi-au botezat şi cununat copii, în care i-au vegheat, la căpătâi, pe cei plecaţi în lumea veşniciei, se vede în felul în care biserica se prezintă astăzi.

De ce e atât de importantă biserica aceasta de lemn pentru cei ai locului? „Pentru că a păstrat sufletele curate. Toţi cei din Pipirig sunt ortodocşi din neam în neam, pentru că la poarta bisericii au stat preoţi vrednici“, subliniază parohul.

Părintele Mihai Bistriceanu slujeşte în bisericuţa de lemn a pipirigenilor din 1975. În timpul păstoririi sale, biserica a fost supusă unui complex proces de refacere. A făcut totul cu dăruire, cu convingere şi, mai ales, cu multă responsabilitate. „Dacă rămâne biserica, este oglinda satului. Când vin musafiri, prima dată ajung aici. E o taină anume cu biserica asta de lemn. Parcă-L simţi pe Dumnezeu lângă tine“, consideră pr. Bistriceanu. 

Stilul arhitectural

Lăcaşul este construit din bârne de brad, pe temelie de piatră de râu şi acoperit cu draniţă. Acoperişul se remarcă prin cele trei turnuri de mărimi apropiate, care conferă zvelteţe şi graţie monumentului.

Iniţial, biserica a avut un pridvor deschis, însă în anul 1889 a fost lărgită substanţial, fiind mărit pronaosul cu 6 metri. De asemenea, s-a adăugat un pridvor închis.

În interior se poate observa cafasul, destul de rar întâlnit în cazul lăcaşurilor de lemn. Ca o particularitate, aici cafasul este construit în naos, şi nu în pronaos, aşa cum se obişnuieşte.

Construcţia se remarcă prin monumentalitate, fiind una dintre bisericile de lemn de proporţii însemnate din Moldova.

La exterior, bârna de brad a fost blănită cu scândură între anii 1988-1990, când biserica a suferit reparaţii generale.

De altfel, de-a lungul timpului au fost realizate intervenţii de conservare şi refacere în mai multe rânduri: între anii 1842-1877, în anul 1889 (când s-a lărgit pronaosul şi s-a schimbat draniţa de pe acoperiş), în anul 1931 (s-a schimbat draniţa şi s-a văruit biserica în exterior şi interior) şi între anii 1988-1990 (s-a înlocuit draniţa, s-a tencuit şi pictat în tehnica fresco şi s-a pus lambriu pe exterior).

Ansamblul arhitectural de la Pipirig cuprinde şi clopotniţa de la intrare, ridicată la 1864, potrivit pisaniei.

Colecţie muzeală singulară în zona Neamţului

Biserica de lemn „Sf. Nicolae“ de la Pipirig este unul dintre monumentele istorice pentru care trebuie să vă faceţi timp atunci când va fi să treceţi prin munţii Neamţului.

Aici, la umbra unei cruci de piatră, odihnesc bunicii dinspre mamă ai marelui povestitor Ion Creangă, cei care se numără, de altfel, printre ctitorii şi binefăcătorii acestui lăcaş

Tot de această splendidă aşezare de pe Valea Ozanei, dar şi de biserica de lemn, în care a fost botezat, se leagă şi numele vrednicului de pomenire părinte Nicodim, patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Dar, pentru a afla pe îndelete istoria acestui loc, trebuie să călcaţi măcar o dată pragul colecţiei muzeale a parohiei Pipirig. Pusă la punct în urmă cu doi ani, de neobositul părinte Mihai Bistriceanu, colecţia adună toate odoarele de preţ ale bisericuţei de lemn, fiind singura de acest gen întâlnită într-o parohie, în judeţul Neamţ. Organizată riguros, după toate canoanele domeniului, colecţia cuprinde pomelnice de secol XIX, un chivot şi o cristelniţă datate la 1842, icoane pe lemn foarte vechi şi extrem de valoroase, toate aparţinând vechii capele sau actualei biserici. De asemenea, în acest mic muzeu se păstrează un veşmânt preoţesc ce a aparţinut în tinereţe patriarhului Nicodim, dar şi carte bisericească veche.

Pictura de interior

Până târziu, spre sfârşitul secolului trecut, interiorul bisericii nu a fost pictat. „Când am venit preot aici, era doar văruită pe interior. M-am zbătut mult pentru a obţine toate aprobările necesare de la Comisia monumentelor istorice, mai ales că era foarte dificil pe vremea aceea, şi am reuşit să facem pictura pe interior“, explică părintele. Aşa se face că între anii 1988-1990 pereţii au fost şipcuiţi, tencuiţi şi apoi pictaţi în tehnica fresco.

Catapeteasma bisericii, deşi nu a fost niciodată restaurată, se păstrează într-o stare relativ bună. „Intenţia mea este ca în viitor să reuşesc să restaurez şi catapeteasma. Aceasta a fost pictată de părintele Vasile Duhovnicuâ Rezmeriţă, la 1841“, spune preotul.

Data la care a fost pictată se găseşte într-o inscripţie care spune că „această Sfântă Catapeteasmă din satul Pipirig s-a zugrăvit prin sârguinţa dumnealui Paharnicul Iancu Leatghi, dimpreună cu soţia sa, Ecaterina, la anul 1841 octombrie 1“.