Blândețea, virtutea de care se tem cel mai tare dracii

Este esențial să înțelegem și să cultivăm blândețea. Ea este soră bună cu discernământul (dreapta socoteală). Poți avea o mie și una de virtuți, cu toate acestea, lesne te vei abate de pe Cale dacă nu le ai pe cele două.

Blândețea este o virtute mai degrabă neglijată. Ori este confundată cu slăbiciunea, prostia sau servilismul, ori este invocată ca argument pentru pasivitate și neimplicare. În tot iureșul în creștere din lumea aceasta frământată, este nevoie să ne amintim că nu cei puternici și agresivi, ci doar „cei blânzi vor moșteni pământul” (Psalmi 36, 11; Matei 5, 5). Iar când Se oferă pe Sine ca model, Mântuitorul îndeamnă: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Așadar, este esențial să înțelegem și să cultivăm blândețea. Ea este soră bună cu discernământul (dreapta socoteală). Poți avea o mie și una de virtuți, cu toate acestea, lesne te vei abate de pe Cale dacă nu le ai pe cele două.

Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră că există o legătură de nedesfăcut între smerenie și blândețe: „Căci oricine e smerit este desigur şi blând, şi oricine e blând este desigur şi smerit; smerit, ca unul ce se ştie pe sine avându-şi existenţa ca dar; blând ca unul ce înţelege întrebuinţarea ce trebuie să o facă de puterile dăruite lui după fire, făcându-le să slujească raţiunii spre naşterea virtuţii şi refuzând cu totul să pună lucrarea lor la dispoziția simţirii. De aceea, el este cu mintea într-o neîntreruptă mişcare spre Dumnezeu, iar cu simţirea rămâne nemişcat, nemaivrând să simtă nicidecum nimic din cele ce supără cu adevărat trupul şi nelăsând să se întipărească în suflet nici o umbră de întristare, ca să nu se clatine dispoziţia pricinuitoare de bucurie din el” (Filocalia, vol. II, EIBMBOR, București, 1992, p. 323). Lipirea de Dumnezeu și neprimirea influențelor din afară care îl tulbură sunt caracteristice omului blând. Ele îl fac de nesuportat de către puterile întunericului, încât Evagrie Ponticul ajunge să exclame că „mai de nicio virtute nu se tem dracii ca de blândeţe”! (Filocalia, vol. I, Institutul de Arte Grafice „Dacia Traiana”, Sibiu, 1947, p. 58).

Nici măcar asceza, fie ea și foarte aspră, nu ajută dacă sufletul nu este bine cârmuit de blândețe. „Dacă cineva s-ar înfrâna de la mâncăruri şi băuturi ‒ remarcă același Evagrie Ponticul ‒, dar prin gândurile rele ar întărâta mânia, acela se aseamănă cu o corabie ce călătoreşte pe mare având pe dracu cârmaci. De aceea trebuie să fim cu luare aminte, din toată puterea, la câinele nostru, învățându-l să rupă numai lupii şi să nu mănânce oile, arătând toată blândeţea față de toți oamenii” (op. cit., pp. 58-59). Aparent, lucrurile sunt tranșante: omul blând luptă cu puterile diavolești, iar față de toți semenii arată îngăduință. Numai că această îngăduință nu este una „corectă politic”, ca să aducem în discuție un termen din zilele noastre. „Față de toți semenii” nu este o formulă echivalentă cu „față de toate patimile omenești” ‒ cum ar dori, spre exemplu, sexomarxiștii care vor să impună legalizarea căsătoriilor între persoanele de același sex, schimbarea sexului biologic chiar și de la vârsta adolescenței, educație sexuală în grădinițe pentru ca să-i învețe masturbarea pe copiii de 1-4 ani și multe alte grozăvii de genul acesta.

În Vechiul Testament, David şi Moise sunt descriși ca fiind blândețea întruchipată. Despre Moise se spune că „era omul cel mai blând dintre toţi oamenii de pe pământ” (Numerii 12, 3). Iar în Psalmi ne rugăm: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blândeţile lui” (Psalmi 131, 1). Cu toate acestea, Sfântul Ioan Gură de Aur constată că „aceşti oameni mai blânzi decât toţi au fost şi cei mai pedepsitori” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Doxologia, Iași, 2011, p. 265). El face o distincție între blândețe și cruzime, una care, cu siguranță, scandalizează azi pe toți pupătorii și închinătorii idolului Toleranței (cu sau fără felinar roșu): A lovi un om nu înseamnă neapărat cruzime, iar a cruţa un om nu înseamnă neapărat blândeţe. Ci este blând acela care poate răbda insultele aduse lui însuşi, dar răzbună pe cei nedreptăţiţi, devenind răzbunătorul celor batjocoriţi. După cum cel ce nu este astfel, ci este indiferent şi nepăsător la suferinţa aproapelui nu este cu nimic mai bun decât un mort. Acela nu este blând, nici binevoitor. A trece cu vederea pe cei nedreptăţiţi, a nu se îndurera pentru ei, nici a se mânia pe cei ce îi batjocoresc, aceea nu este virtute, ci răutate. Aceea nu ţine de blândeţe, ci de laşitate” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Doxologia, Iași, 2011, p. 573).

Evident, nu putem deduce din cuvintele celui supranumit Hrisostom că violența fizică ar fi o soluție pentru problemele de azi. Sfântul Ioan face o analiză a acelor vremuri îndepărtate, în care atât Moise, cât și David au acționat având ca reper dragostea de Dumnezeu și de aproapele, dar și necesitatea de a limita răspândirea răului în rândul celor păstoriți de ei. Astăzi, noi cugetăm la duhul acelor acțiuni binecuvântate, căutând o modalitate adecvată prin care să putem lua apărarea celor năpăstuiți și să ne punem stavilă în fața răului atunci când se întinde ca o molimă în comunitățile credincioșilor. Biciul cuvântului este arma acestui veac, mărturisirea curajoasă și înțeleaptă. Din păcate, el ori este prea puțin folosit, ori se apelează la el fără dreaptă socoteală, slăbind, în felul acesta, râvna dumnezeiască în favoarea izbucnirilor pătimașe și a strategiilor lumești.

De la același autor

Ultimele din categorie