Iată că te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău (Ioan 5, 14). Astfel de poruncă a dat Domnul slăbănogului vindecat de El, precum am auzit astăzi în Evanghelie.

Această poruncă a Domnului are pentru noi o însemnătate dintre cele mai mari. Ea ne vestește că suntem supuși bolilor și celorlalte necazuri ale vieții pământești pentru păcatele noastre. Și când Dumnezeu ne izbăvește de boală sau de alt necaz, iar noi începem să ducem iar viață păcătoasă, iarăși suntem supuși unor necazuri, mai grele decât pedepsele dintâi trimise asupra noastră de Dumnezeu.

Păcatul este pricina tuturor necazurilor omului, atât în timp, cât și în veșnicie. Necazurile alcătuiesc o urmare oarecum firească, o însușire oarecum frească a păcatului, la fel cum suferințele pricinuite de bolile trupești alcătuiesc o însușire nedespărțită a acestor boli, o lucrare proprie lor. Păcatul, în înțelesul larg al cuvântului, cuprinde toți oamenii, până la unul; unele păcate alcătuiesc jalnica moștenire a unor întregi obști omenești; în fine, fiecare om are patimile sale aparte, păcatele sale aparte, ce sunt cu osebire ale lui. Păcatul, în toate aceste felurite chipuri, slujește drept temei al tuturor necazurilor și nenorocirilor cărora le este supusă omenirea îndeobște, le sunt supuse obști întregi, le este supus fiecare om în parte.

O pildă de pedeapsă pentru păcatul făcut de om aparte și pedepsit de dreapta judecată a lui Dumnezeu tot aparte vedem în boala îndelungată a slăbănogului tămăduit de Domnul.

După ce am spus atât cât este neapărată nevoie să știm și cât putem spune acum despre păcătoșenia întregului neam omenesc și despre păcătoșenia obștilor omenești, să ne întoarcem cu stăruință luarea-aminte asupra păcătoșeniei pe care o are fiece om în parte. Această cercetare este pentru noi de neapărată trebuință și de nemăsurat folos. Ea poate avea o înrâurire mântuitoare asupra lucrării noastre, abătând-o de la calea nelegiuirilor, îndreptând-o după voia lui Dumnezeu. Luminați fiind de legea lui Dumnezeu, învățăm că Dumnezeu, în nemărginita Lui milostivire, este și Judecător cu desăvârșire drept, ca El va răsplăti negreșit pentru viața păcătoasă cu pedeapsa potrivită. Această încredințare ne îndeamnă să întrebuințăm toate strădaniile cu putință pentru a ne slobozi atât de înrâurirea propriilor patimi, cât și de cea a obiceiurilor păcătoase ale societății în care trăim, pentru a ne izbăvi de pedepsele vremelnice și veșnice ale lui Dumnezeu

Boala slăbănogului a fost o pedeapsă pentru păcate, precum se vede limpede din povața dată de către Domnul celui tămăduit: Iată că te-ai făcut sănătos: de acum să nu mai greșești, ca să nu-ți fie ție ceva mai rău.

Domnul, Care i-a dat poruncă slăbănogului vindecat să nu mai cadă iarăși în păcatele pentru care fusese pedepsit cu boală, i-a dat aceeași poruncă și păcătoasei căreia îi iertase păcatele. Vindecarea sufletului și vindecarea trupului sunt date de Milostivul Dumnezeu cu o condiție, care este întotdeauna aceeași: păcatul femeii era păcat de moarte; este limpede că și păcatul slăbănogului intra între păcatele de moarte. Tocmai aceste păcate atrag în cea mai mare măsură pedeapsa lui Dumnezeu! Cel cufundat și împotmolit în adâncul păcatului de moarte are nevoie de un deosebit ajutor al lui Dumnezeu și acest ajutor se arată în chip vădit prin pedeapsă, în chip tainic prin chemarea la pocăință. Omul este chemat la pocăință fie prin boala trimisă asupra lui, precum s-a întâmplat cu slăbănogul, fie prin prigoana pe care Dumnezeu a îngăduit oamenilor să o dezlănțuie asupra lui, precum s-a întâmplat cu David, fie în alt fel. Sub orice chip s-ar arăta pedeapsa lui Dumnezeu, trebuie s-o primim cu smerenie și să tindem fără întârziere spre împlinirea acelui scop dumnezeiesc cu care e trimisă ea: să ne grăbim a folosi doctoria pocăinței (...).

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Predici, Predică în Duminica slăbănogului, p. 130-136)