Text și context

Episodul din Duminica Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr nu e unul singular nici în contextul Noului Testament, nici în cel al capitolului în care se găsește. În debutul unității tematice pe care o avem în vedere, Hristos vorbește despre iconomul nedrept, oferind un exemplu cu privire la modul în care bogăția poate fi folosită în mod util. Apoi, după ce îi mustră pe farisei pentru formalismul lor și pentru că au pus cele materiale mai presus decât transcendentul, oferă acest exemplu. Unul menit a se preta la multiple interpretări, aproape toate cu mesaj peren. 

Tabloul

Scena inițială e deschisă de un tablou care s-a bucurat în decursul istoriei de frumoase ecouri în spațiul artistic. O parte importantă a imaginii e ocupată de bogat. Îmbrăcat în straie menite a-i evidenția statutul social, el duce o viață de huzur. Laitmotivul ei îl reprezintă obținerea plăcerii. Alături de prieteni care au o stare socială asemănătoare, omul se veselește. Problema nu constă în acest aspect. Ea va putea fi dedusă din deznodământul poveștii. Căci Domnului Îi plac narațiunile menite a cultiva intuitivul în cei care compun audiența. 

Cealaltă parte a ilustrației îl prezintă pe Lazăr. Săracul. Omul care-și ducea veacul la poarta bogatului. Nu se afla acolo din motive de snobism. Nu dorea să fie remarcat de ceilalți săraci, spre a-i crește prestigiul social. Nu protesta împotriva bogăției celuilalt. N-o invidia. E de presupus că nici nu și-ar fi dorit-o. Spre a face descrierea mai clară, Iisus o pigmentează cu câteva detalii. Arată că „zăcea” la poartă. Îl prezintă ca fiind „plin de bube”. Apoi, arată motivația șederii lui în acel loc. „Poftea să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului”, zice El. Era flămând și lipsit. Și nădăjduia că belșugul casei în fața căreia se aciuase va constitui un prilej de a-și mai astâmpăra și el din nevoile de bază. Un aspect tandru vine să ofere o ultimă tușă cadrului inițial: „câinii venind, lingeau bubele lui”.

Merită evidențiate aici câteva aspecte. În ciuda averii lui, bogatul nu are nume. În fața lui Dumnezeu și a posterității, el nu înseamnă nimic. E mai degrabă exponentul unei tagme terne, între ale cărei trăsături definitorii se regăsesc trăiri precum egoismul. Săracul e Lazăr. Și pe pământ, și dincolo. Porfira și visonul unuia contrastează puternic cu bubele celuilalt. Despre prieteni, nu-i mare lucru de zis. Câinii se vor dovedi, însă, mai sinceri în relația cu cel căruia îi vor sta aproape. 

Reversul medaliei

Un element comun, de care nu poate să scape niciunul dintre cei doi, vine să invite la o reevaluare a situației. Moartea. Trecuți prin experiența ei, amândoi ajung dincolo. Unul în Rai, altul în iad. De această dată, tabloul se inversează. Cu un caracter permanent. Dacă până atunci ignorase cu totul existența săracului care bolea la poarta sa, de această dată, bogatul îl zărește. Consideră că are dreptul să i se adreseze. Nu oricum. Cerându-i ceva. Căci, de ce ar risipi unul ca el eforturi prețioase pentru o altfel de formă de adresare? „Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”. Omul se consideră egalul părintelui Avraam. Or, în orice caz, pe aproape de el ca statut. Ca atare, îl interpelează, cerându-i să-și folosească influența în favoarea sa. Se izbește, din păcate, de un refuz elegant. Acompaniat de o explicație care nu admite reclamații ulterioare: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti”, îi spune Patriarhul. Apoi, îi descrie și contextul în care se găsesc cele două realități. Unul marcat de o prăpastie insurmontabilă. Ca atare, tranzitul nu e posibil.

Cum educația și viața anterioară nu-l învățaseră să se dea bătut cu una cu două, omul mai face o încercare. Cere să fie trimis Lazăr, al cărui chip ar trebui să fie totuși familiar familiei pe care o părăsise odată cu moartea, la părinții și frații săi. Solicitarea nu se dovedește nici de această dată inspirată. Legea și Prorocii constituie un temei suficient al mântuirii. Nu există cuvinte de dezvinovățire pentru cei care au ignorat aceste voci cu reverberații puternice și mesaj peren. 

În loc de concluzii

Episodul din Duminica Bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr e unul cu un puternic mesaj teologic și social, deopotrivă. Vorbește despre modul în care anumite răni ar putea fi tămăduite prin iubire, atenție și compasiune. Dar și despre eshatologie, eternitate, răsplată și pedeapsă. Le spune multe și celor care, plasați în imediata vecinătate a lui Hristos, ascultă cuvintele Lui – și nouă, celor care ne aplecăm asupra lor la aproape două milenii distanță. Dacă pe aceia îi învață să nu absolutizeze bogăția, nouă ne arată cât de important e să nu-l pierdem din vedere pe cel nevoiaș. Bogatul nu e vinovat că s-a născut în acel context. Nici că s-a bucurat de toate avantajele pe care i le aducea el. Greșește prin faptul că devine autosuficient. Că nu-i capabil să vadă bogăția ca pe un mijloc, ci ca pe un scop. E nesincer în raport cu sine și cu ceilalți. Lazăr nu-i este străin. Se va vedea dincolo. Atunci când îl vede în sânul lui Avraam, îl identifică nominal. Înainte, îl ignorase cu totul, deși era conștient de existența lui. Dincoace, faptul de a-l vedea îl face să se considere încă stăpânul său. Citită în cheia auto-evaluării, pericopa ar putea să ne invite să ne adresăm noi întrebări. Să ne analizăm faptele și să vedem dacă nu cumva ne identificăm cu personajul ei negativ. Sau să înțelegem cum am putea lucra spre a face mai frumoasă viața unora ca Lazăr. Spre a conviețui bine, apoi, în Împărăție. Împreună. Îndrăzniți!