Domnul Hristos cheamă cu simplitate nu doar pe Apostoli: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). O chemare la libertate în tot ceea ce înseamnă ea. Inclusiv în democrațiile ce se voiesc moderne. A urma lui Hristos este, așadar, mai presus de orice, un semn de libertate. Care nu poate fi îngrădită. Nici măcar de cei care nu cred în Iisus Hristos. O pot așterne pe hârtie, o pot urmări cu obstinație, dar nu o pot sublima. Pentru că urmarea lui Hristos naște și un adânc de rezistență la tot ceea ce nu este viață în mărturisire. Chemarea întru libertate este continuată astfel: „Căci cine va voi să-și scape sufletul și-l va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și Evanghelie acela îl va scăpa” (Marcu 8, 35). Sunt cuvintele Celui care știe totul despre suflet și nemurirea lui, despre modul în care sufletul se crește în libertate și ascultare. Știe Domnul și am aflat și noi tot mai mult în ultimele zile că omului nu-i folosește la nimic să câștige lumea toată, dacă își pierde sufletul. Un suflet hămesit de foamea după Dumnezeu. Chiar când mintea celui ce-l are neagă aceasta și se aruncă în tot felul de blasfemieri orgolioase, sufletul știe. Știe că e parte din darul lui Dumnezeu pentru veșnicia lumii și incredibila sa putere de conservare. Pentru că  este legat în mod nemijlocit de Creatorul său. Care poate fi negat, dar nu anulat de mediocritatea încrâncenată a purtătorului de suflet. Omul. Cât de inspirat scrie despre aceasta William Shakespeare în comedia Măsură pentru măsură (Actul II, Scena II), atunci când pune în gura Isabelei cuvintele acestea despre nebunia omului trufaș și muritor: „...învelit în mărunta lui forță/  trecătoare/ Neștiind nici lucrurile de care e sigur,/ El, din esența oglinzii fiind/ Se scălâmbăiază ca o maimuță/ furioasă/ Dinaintea cerurilor, de plâng și îngerii” (Măsură pentru măsură, LiterNet, 2012, în traducerea Ioanei Ieronim, pp. 73-74).

De aceea Hristos Domnul ne pune la îndemână Crucea Sa. Întregul exercițiu de încredere în noi, purtătorii de libertate în curaj. A-ți lua crucea înseamnă, în cele din urmă, a-ți asuma pe veșnicie vocația. Să asumi moartea ca pe o vocație din care nu te poate desprinde... moartea. Este o astfel de vreme. Am spus-o și în cuvântul din Duminica trecută (Nevoia de Prieteni) și o voi spune mereu, chiar de nu o voi mai rosti mereu: e vremea rodirii vocațiilor autentice! A alegerii brațului de făptuire al Crucii lui Hristos. Care nu este numai Altarul izbăvirii noastre din moarte și păcat, ci și puntea care unește lucrarea duhovnicească a oamenilor într-o împreună-lucrare aprinsă de har. Taina Crucii devine astfel taina comunității umane. Fără această așezare în jertfirea pentru celălalt sensul creștin al mărturisirii, este doar simplă chestionare sociologică, iar Biserica nu-i alta decât un sindicat motivat de interese.

Pentru a lumina crucea în mijlocul comunităților noastre e nevoie de noi. De propria noastră jertfă. Nu de moarte. Ci de viață. Căci acum, contrar oricărui război, nu ni se cere să murim pentru familie și Țară, ci să trăim, să creștem în noi curajul de a gândi viața pe mai departe. În spitalele devenite cetăți de refugiu s-au născut copii și au murit oameni în ultimele zile. Ca în toate zilele vieții noastre. Oamenii au plâns și s-au bucurat. Au gemut de durere și au zâmbit izbăviți de ea. Crucea vieților noastre este mult mai amplă decât ne-o închipuim. Ne cuprinde pe toți. Inclusiv pe cei care batjocoresc crucea ori se leapădă cu ușurință de ea. Ori cei pe care crucea îi încurcă în băsmuirile lor. Căci Domnul ne spune că ea este Exercițiu de Libertate și asumare a faptei responsabile. Oricât de mici ar părea dinaintea celor care – mereu și mereu – se laudă că ar putea face mai bine toate. Au soluții mai importante decât cele care există. E drept că nu au nici o responsabilitate și nici nu și-ar asuma-o. Căci zona de comoditate personală este raiul lor. Răsucitul lor spațiu de virtuozitate virtuală fără nici un temei în virtute ori împlinire în real. Crucea este simbolul deplin al Realității Binelui care înfrânge răul. Al Vieții care dărâmă locuința morții. Al făptuirii care dărâmă pălăvrăgeala. Adică este simbolul momentului României de acum. Fără brațul de făptuire asumată, încadrată în decența lucrului de echipă și susținută de comunitate, făptuirea aceasta agită, construiește știri cu glas pițigăiat de importanța reporterului, nu  știrii propriu-zise. Crucea ne cere să nu fim delăsători. Să credem că ceilalți trebuie să facă totul, iar noi doar să susținem ori să atacăm lucrarea lor. Zilele acestea am văzut oameni deznădăjduiți și alarmați fals. Ceea ce am îngăduit prost-rostit și prost-rostuit în vreme de pace devine vulnerabilitate în vremuri de stare de urgență. Aproape că te rușinezi să descoperi incredibila lipsă de cultura dreptului social ori de bun simț în abordarea vieții celuilalt. Ori insinuările dătătoare de frică unde nu e frică în vreme ce, unde e moarte, lăudăm slobozenii ce nu rodesc în libertatea vieții, ci a morții. Crucea lui Hristos e măsură. Cel ce cheamă, atenționează iubitor: „Căci cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul Omului Se va rușina de el când va veni în Slava Tatălui Său cu sfinții îngeri” (Marcu 8, 38).

Crucea Mântuitorului, oricât ar părea de paradoxal, nu este numai semnul încrederii noastre în El, ci și semnul încrederii Lui în noi. E semn că știe de viețile noastre. Că nu moare pe Cruce ca un străin pentru niște străini. Ci asemeni unui Dumnezeu-frate omului. Cum nici o altă alcătuire zisă dumnezeu nu moare. Zilele acestea ne cere să învățăm că distanța este semn de iubire. Ne depărtăm unii de alții – inventata distanță socială crește săptămână după săptămână – dar rămânem aproape. Seva unității noastre este dată de axul Crucii. Activăm brațul de rugăciune, pocăință și trăire duhovnicească. Dar nu uităm brațul de făptuire pentru celălalt. De asumare creștină a faptei celei bune. Cronicarul spunea, cândva, „mult pot puținii buni împreună”. Să dovedim că, și prin Cruce, lumea poate fi asumată. Celor din linia întâi – medici, asistențe, ostași sub Drapel, pe fiecare după misiunea sa – să le dăruim un braț de sprijin ferm. Coerent. N-avem a dovedi nimănui nimic. Ci pentru noi. Pentru noi avem să păstrăm măsura Binelui într-un timp ce ne amenință cu moartea. Crucea este vindecarea comodității noastre. Și sprijin de neputință și cârjă în suișul urcării pe culmea de lumină a Învierii. Chiar de acasă, din preocupările noastre de a fi cuminți și ascultători, pot rodi fapta bună și rugăciunea. Prin Cruce ne vindecăm, poate, de ideea că Biserica e doar o clădire. Și ne deschidem cerul. Noi suntem cărămizile vii ale locașului lui Dumnezeu.

Sursa: tribuna.ro