La Cununie se spune pentru cei ce se căsătoresc, cand îi binecuvintează preotul: „Dă-le lor, Doamne, bucuria pe care a avut-o Sfânta Elena când a găsit Cinstita Cruce”. Nu cunoaştem această bucurie, dar Biserica o ia ca termen de comparaţie pentru o bucurie adevărată, pentru o bucurie prin cruce, pentru o bucurie de familie care se realizează tot prin cruce, tot cu osteneală, tot cu durere, tot cu disciplinare.

Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „Cel care unge pe altul cu aromate, el mai întâi miroase frumos”, adică el este cel dintâi beneficiar al miresmelor pe care le îndreaptă către altul. Aşa este şi cu bucuria creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom putea avea şi noi bucurie din bucuria altora.

Mi-aduc aminte că în casa noastră, cândva, a fost vorba de o cântare în care erau cuprinse cuvintele: „Bucurie, bucurie, vorbă frumoasă in pustie”. Parcă ar fi vrut cineva să spună, prin aceste versuri, că bucuria e ceva absent din viaţa omului, că e o vorbă frumoasă, dar o vorbă frumoasă degeaba, pentru că nu se realizează sau nu se prea realizează. Cine a alcătuit textul cântării respective şi a spus cuvântul acesta, se vede că a privit în jur şi a văzut multe necazuri în lumea aceasta şi s-a gândit că oare în acest context existenţial, în lumea aceasta, ar putea cineva să se bucure cu adevărat? Adevărul este că noi, cei care avem credinţa creştină şi care avem o experienţă duhovnicească, ştim că bucuria e o realitate pentru cel ce crede.

Bucuria succesului poate să fie o împlinire, dar o implinire adevărată trebuie să vină din ceva mai presus de noi.

(Părintele Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teora, 2007, p.23-24)