În prima sa Epistolă către Tesaloniceni, Apostolul Pavel spune: primind cuvântul întru necaz mult cu bucuria Duhului Sfânt (I Tes. 1, 6). Cum este cu putinţă să primeşti cuvântul cu bucurie, înconjurat fiind de necazuri?

Când la propovăduirea Evangheliei inima va simţi adevărul şi va dori mântuirea cu nădejdea de a o primi, ea nu are cum să nu simtă bucurie, ca şi cum ar fi găsit o comoară. Aşa se întâmplă după rânduiala obişnuită. Însă când strâmtorarea dinafară împiedică până şi formarea convingerii, nu numai înălţarea nădejdii mântuirii şi a bucuriei născute din această nădejde, şi totuşi în atare împrejurări se arată credinţa vieţii, credinţa tare, însoţită de bucurie, acesta este semnul limpede că aici este amestecată o lucrare aparte de Sus. Duhul lui Dumnezeu i-a dat omului să guste bunătatea mântuirii şi umplând cu prisosinţă inima de bucurie, nu a îngăduit ca ea să fie strâmtorată de necazuri şi a rânduit în aşa fel ca ea să fie deschisă pentru primirea adevărului şi închisă pentru simţirea necazului. Astfel, primirea cuvântului în vreme de necaz este mijlocită de bucuria de la Duhul Sfânt. Iată indiciul palpabil al bunăvoinţei de Sus, iar totodată al caracterului dumnezeiesc şi mântuitor al credinţei!

„Dacă deja este mare lucru să rabzi necazurile oricum ai face-o”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, „a le răbda cu bucurie este o însuşire a celor ce s-au ridicat mai presus de firea omenească, al căror trup parcă ar fi nepătimitor. Cu bucuria Duhului Sfânt, spune Apostolul. Ca nimeni să nu zică: Ce tot vorbeşti de necaz şi totodată de bucurie? Cum se împacă acestea două?, el a adăugat: cu bucuria Duhului Sfânt. Necaz este în ei întrucât sunt în trup, iar bucurie – întrucât sunt duhovniceşti”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 32-33)