După cum am văzut din scrisorile tale, în tot acest răstimp ai avut parte doar de bunăvoinţă din partea altora... Dar, după cum se pare, belşugul singur fără zguduiri nu poate fi folositor în viaţa omului; precum atunci când te hrăneşti doar cu mâncare dulce poţi să-ţi strici sănătatea trupească, trebuind să foloseşti şi amăreala pelinului pentru a o restabili, tot astfel şi în situaţiile morale bunăstarea singură duce pe om la semeţie şi la nepurtarea de grijă pentru starea lui sufletească. Iată de ce Dumnezeu îngăduie cu ştiinţă omului să guste din amărăciunea scârbelor, ca să aibă o cugetare smerită şi să nu nădăjduiască în temeinicia şi dăinuirea bunăstării vremelnice, ci să alerge la Dumnezeu în necazurile sale, pentru că El însuşi a zis prin Proorocul, încurajându-ne: „Şi Mă cheamă în ziua necazului tău, şi te voi izbăvi şi Mă vei proslăvi” (Psalm 49:15). Prin scârbe, în credinţă ne întărim şi slava omenească de nimic o socotim. E nevoie să credem cu tărie că nici un necaz nu ni se poate întâmpla fără voia lui Dumnezeu; chiar dacă ni se pare că oamenii sunt cauza necazurilor noastre, ei sunt doar unelte ale Proniei lui Dumnezeu, protagonişti în lucrarea mântuirii noastre şi pot să ne facă doar ceea ce va îngădui Dumnezeu. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

(Filocalia de la Optina, traducere de Cristea Florentina, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 32-33)