În vremea aceea a venit Iisus lângă Marea Galileei și, suindu-Se în munte, a șezut acolo. Și mulțimi multe au venit la El, având cu ei șchiopi, orbi, muți, ciungi și mulți alții și i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat, încât mulțimea se minuna văzând pe cei muți vorbind, pe ciungi sănătoși, pe șchiopi umblând și pe orbi văzând, și slăveau pe Dumnezeul lui Israel. (Matei 15, 29-31) (Vineri în săptămâna a șaptea după Rusalii)

Citirea din această zi este un „intermezzo”, așa cum în poemele și operele italiene existau mici pauze, refrene între două strofe lirice sau două cântece de anvergură. Apostolul Matei, dar și ceilalți Sfinți Evangheliști au asemenea momente repetitive între episoade importante pentru istoria mântuirii. Aici, cele trei versete vin imediat după vindecarea fiicei cananeiencei care îi spusese Domnului că și câinii mănâncă firimiturile de la masa stăpânilor, cu atât mai mult oamenii de alte seminții sau de alte credințe (Matei 15, 21-28, pericopă tematizată în duminica a șaptesprezecea după Rusalii). Ele preced o altă întâmplare minunată, anume înmulțirea celor cinci pâini și a celor trei pești. 

De ce are nevoie Apostolul de asemenea punți de legătură? Pe de o parte, literar vorbind, pentru că momente de mare importanță, petrecute în locuri diferite și timpuri diferite, nu ar fi putut să aibă legătură coerentă între ele, într-o povestire. Pe de altă parte, duhovnicește vorbind, așa cum spunea Sfântul Ioan în încheierea Evangheliei sale, „sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21,25). Așadar, din rațiuni economice, pentru scurtimea expunerii, Matei vine și repetă un lucru tot la fel de minunat, deși pare banal. 

Hristos iese din pământul de la vest de Galileea și locuit de canaaniți, adică nici evrei, nici romani sau greci, ci politeiști, civilizați numai pe jumătate, s-ar putea spune. Se întoarce în patria copilăriei, probabil pe așa-numitul munte al Fericirilor, în apropiere de Marea Galileei, unde a rostit atâtea cuvântări și a făcut atâtea minuni. Aici Se întâlnește, după cum devenise obișnuință, cu oameni sănătoși „având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi, şi mulţi alţii”, pe care ei îi pun la picioarele lui Iisus, rugându-L să-i vindece. Cei bolnavi grav sunt deci obiectul vindecărilor povestite aici. Nu se mai spune dacă Iisus li S-a adresat, dacă i-a întrebat ceva de credință, de motivul venirii, așa cum făcea Domnul alte dăți, ci doar simplu: „iar El i-a vindecat”. Versetul următor este aproape o dublare a acestei povestiri, un fel de clarificare, de corectare ori îndreptare a unei expresii parcă nu încă destul de clare. Așa cum Hristos a venit nu să schimbe legea, ci să o plinească, să o facă plină, desăvârșită, așa face și cu creația Lui cea mai de preț, omul. Și săvârșind acestea, cei sănătoși se minunează fiindcă văd „pe muţi vorbind, pe ciungi sănătoşi, pe şchiopi umblând şi pe orbi văzând”. Toate carențele, greutățile, neputințele, lipsurile sunt ridicate. Deodată toți cei de față sunt capabili de toate cele destinate de Dumnezeu omului. Această constatare seamănă cu aceea făcută de Însuși Iisus, atunci când veniseră ucenicii lui Ioan să Îl întrebe dacă El e Mesia cel așteptat, sau să aștepte în continuare pe altcineva. Și Iisus le spune: „orbii văd, șchiopii umblă” și așa mai departe (Luca 7,22), parafrazând de fapt un text din proorocia lui Isaia. Printre rânduri și cuvinte, așadar, și ucenicii lui Ioan și mulțimile de aici și noi fiecare până azi înțelegem clar că Mesia a venit. 

Vindecările săvârșite de Domnul cu oamenii din popor au nu doar un sens fizic, material, ci și unul duhovnicesc, este o activare a unor simțuri date omului cu un scop înalt. Acest sens ne este clarificat la slujba Botezului, atunci când preotul unge cu untdelem pe prunc, înainte de a-l boteza. Rânduiala spune: „preotul citește: Se unge robul lui Dumnezeu (aici spune numele celui ce se va boteza) cu untdelemnul bucuriei, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin. Și unge pe piept rostind: Spre tămăduirea sufletului. Pe spate: Și a trupului. La urechi: Spre ascultarea credinței. La mâini: Mâinile Tale m-au facut și m-au zidit. La picioare: Ca să umble pe căile Tale. Și după ce-l unge cu untdelemn peste tot trupul, îl ia în mâini și ținându-l drept, căutând spre răsărit, îl botează, afundându-l de trei ori”. Omul botezat e pregătit așadar să aibă active, întregi, toate simțurile. Aceste simțuri, se spune într-o altă rugăciune de la Botez, că „nu se încurcă unele cu altele”. Lucruri care par banale, dar ele sunt minunate prin modul cum lucrează. De aceea mulțimile din Evanghelia tocmai citită, văzând minunile, „slăveau pe Dumnezeul lui Israel”, ceea ce ar trebui să facă fiecare creștin, atunci când își amintește că nu trăiește cu putere de la sine, ci de la Creatorul și Atotțiitorul.