Astăzi, tinerii nu mai vin la mănăstire pentru că familiile nasc unul-doi copii și pe aceia îi țin bine de mână, să nu-i piardă. La noi, când au plecat doi din familie, nu s-a simțit golul. Au plecat din rezerve. (Părintele Vichentie s-a născut într-o familie cu 14 copii). Dar acum părinții, dacă au un copil sau doi, și dacă unul are chemare la mănăstire, se îmbolnăvesc unii de mâhnire. Pentru că se leagă de ei prea mult. Ce-și spun? „Am un fiu și pe acesta să-l pierd, să se ducă la mănăstire? „Cum, să rămânem singuri?”

Dar trebuia să faci mai mulți, ca să rămână și în lume, și să dăruiești și lui Dumnezeu. Sunt canoane care spun că părinții care își opresc copiii să se ducă la mănăstire, nici pe patul de moarte să nu-i împărtășești. Așa mare păcat săvârșesc. Dumnezeu ți i-a dat pe toți și dacă El îți cere unul să-I slujească Lui toată viața, tu să-l oprești să se ducă la mănăstire?

„Călugării, în mănăstire se roagă pentru tot neamul, și pentru vii, și pentru morți”

Cea mai mare cinste e atunci când ai un copil și îl dăruiești lui Dumnezeu, să-l slujească toată viața în mănăstire. Dacă împăratul pământesc ți-ar cere un copil să-i slujească lui, în oastea lui, lângă el, câtă cinste au părinții și se bucură zicând: „Băiatul meu e acolo, în oastea împărătatului. Oricând am nevoie de ceva, pune cuvânt. E acolo, aproape”. Dar cu cât mai mult să ai un copil, doi în oastea Împăratului ceresc? Câtă bucurie și nădejde ar trebui să aibă părinții, pentru că, dacă copiii care au plecat la mănăstire se mântuiesc îi ajută mult la mântuire și pe cei din neamul lor. Așa spunea Părintele Cleopa. Călugării, în mănăstire se roagă pentru tot neamul, și pentru vii, și pentru morți. Și de asta săvârșesc un mare păcat părinții care îi opresc. Cunosc familii din care au venit cinci-șase copii la mănăstire. Și mai apoi s-au călugărit și părinții.

Cineva îmi spunea: „Dar ce, vrei să vină de acum toți la mănăstire?”/ Și-i răspundeam: „Hai să facem o socoteală: câți la sută vin la mănăstire și câți rămân în lume? Rămân toți în lume. Dar să vină și la mănăstire câțiva”. E ca o nemulțumire pentru Dumnezeu, pentru că El ne dăruiește tot, și viață, și hrană, și de toate, El ne mântuiește pe toți și tocmai Lui nu vor să-I slujească oamenii, să vină să-și închine viața Lui. E cea mai frumoasă alegere în viața unui creștin să slujească lui Dumnezeu. Cum spunea Părintele Arsenie Papacioc: „Dacă m-aș naște de o sută de ori, tot călugăr m-aș face”.

„De ce-ai venit la mănăstire?”

Însă, mai este un aspect important. Depinde cu ce scop ai venit la mănăstire, că nu toți au scopul bun. Un stareț, când primește pe cineva în mănăstire, trebuie să-i cerceteze scopul: „Măi, de ce ai venit? Nu cumva ai venit pentru că ai fost strâmtorat în lume, ai trăit în sărăcie și vii la mănăstire că-i mai bine? Sau nu cumva urmărești vreo cinste, să te facă preot, diacon?”

Scopul cel bun acesta este: „Am venit să mă mântuiesc”. Că vin și celelalte, le rânduiește Dumnezeu prin stareț, asta nu mă interesează pe mine. Mulți vin și se refugiază în mănăstire. Sunt urmăriți prin lume că au făcut tot felul de lucruri și se gândesc că aici n-o să-i mai găsească nimeni. Acestea nu-s scopuri bune și acela nici nu poate să rămână. Umblă din mănăstire în mănăstire, nu-și găsește locul, pentru că n-a avut un scop bun.