Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Să nu se tulbure inima voastră; credeți în Dumnezeu, credeți și în Mine. În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt. Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă pregătesc loc. Și, dacă Mă voi duce și vă voi pregăti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu. Iar unde Mă duc Eu, voi știți; și știți și calea. Toma I-a zis: Doamne, nu știm unde Te duci; și cum putem ști calea? Iisus i-a răspuns: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. Dacă M-ați fi cunoscut pe Mine, și pe Tatăl Meu L-ați fi cunoscut; dar de acum Îl cunoașteți pe El și L-ați și văzut. Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl și ne este de ajuns. Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu: Arată-ne nouă pe Tatăl? Nu crezi  tu că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la Mine, ci Tatăl, Care rămâne întru Mine, El însuși face aceste lucrări. Credeți Mie că Eu sunt întru Tatăl și Tatăl este întru Mine. (Ioan 14, 1-11) (Vineri în săptămâna a șasea după Paști)

Învățătura Domnului Iisus, la vremea când propovăduia, aducea unele lămuriri cu greu înțelese de către interlocutorii Săi. În pericopele evanghelice din ultimele două săptămâni s-a relatat în dese rânduri despre cât de greu au crezut în El chiar cei care I-au fost alături multă vreme și care au văzut minuni de netăgăduit, ca de exemplu vindecarea orbului din naștere. Însă nu doar cei dintre străini pricepeau cu greu spusele Domnului, ci și ucenicii. Evanghelia acestei vineri conține o parte din cuvintele Domnului rostite la Cina cea de Taină, după ce Iisus a frânt pâinea și după ce a spălat picioarele ucenicilor. La acest moment, când propovăduirea se apropia de final, Iisus le spune: „Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine”. Aceeastă afirmație confirmă faptul că ucenicii, chiar și în preajma încheierii „facultății” de trei ani alături de Învățătorul lor, nu înțeleseseră unitatea dintre Tatăl și Fiul. Ba chiar mai mult, nu înțeleseseră nici măcar unitatea de învățătură între Legea Tatălui, ca să o numim convențional „Vechiul Testament” și învățătura Fiului, adică Noul Testament. Nu înțelegeau în niciun caz de ce iudeii Îl urăsc pe Iisus atât de mult și că în curând Îl vor prinde și Îl vor omorî. Însă Hristos ca să îi întărească în ceea ce urma să se întâmple, îi îndeamnă să urmeze legea iubirii: să iubească pe cei din jur, să nu dorească să fie mai presus decât alții și să predice mai departe această nouă rânduială. Făcând astfel ei ajung să creadă și în Dumnezeu, dar și în Domnul Iisus, pentru că nu e  nicio disjuncție aici. Iisus spunea odinioară că nu a venit să schimbe Legea, ci să o împlinească (Matei 5, 17), adică să îi dea înțelesul întreg. 

În acest moment de taină cu Apostolii, Domnul le spune că merge în casa Tatălui, unde sunt multe lăcașuri și că le va pregăti loc. Iar calea către acel loc le e și lor cunoscută. Faptul că în casa lui Dumnezeu sunt multe lăcașuri ne face să înțelegem că la Dumnezeu oamenii nu sunt la fel, în sensul de nivelați, reduși la un numitor comun. Nu este o democrație în sens egalitar, nu toți sunt pe același plan. Dar nu înseamnă că unii sunt mai mari și alții mai mici, ci mai degrabă că fiecare e prețuit după darurile și harismele sale și după cum a lucrat, ca în pilda talanților. Egalitatea exclusivă, nivelatoare distruge diversitatea pe care Dumnezeu a creat-o încă de la începutul lumii și aplatizează dragostea. 

Casa Tatălui pare a fi departe, iar la întrebarea lui Toma, care e calea către ea, Domnul spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Aceste cuvinte sunt des întâlnite în iconografie, în asociere cu Iisus și ele se referă la faptul că urmând învățătura dragostei predicate de El, practic ne aflăm pe calea care ne duce către cer. În același timp, dragostea creștină dă vieții substanță, sens, o face să nu fie trecătoare și aparentă, ci reală. Viața este dragostea lui Hristos. Simplul stadiu vegetativ al existenței este doar o viață aparentă, lipsită de sens, de continuitate și nu poate dăinui etern. Dar Hristos subliniază că ucenicii deja cunosc toate acestea cu inima, deși nu ating încă prea bine adâncimea cuvintelor. Este ca și cum cineva face binele în mod natural, iubește în mod natural, fără a înțelege sensul acestor stări. Tocmai la această înțelegere dorea odinioară Domnul să îi trezească pe Apostoli, dar totodată și pe noi până azi. Rațiunea hristică ne iluminează să înțelegem că dragostea are un sens mai mare, dincolo de lumea aceasta. 

Întrebările ucenicilor continuă să vină. Filip îi cere lui Iisus să i-L arate pe Tatăl, să-L facă cunoscut pe Tatăl. Un învățător de lege n-ar fi pus o asemenea întrebare pentru că știa din legea lui Moise că oricine vede fața lui Dumnezeu va muri. Însă de la Filip întrebarea vine ca din gura unui copil nevinovat. Iar răspunsul lui Iisus repetă răbdător, ca un părinte care învață cu dragoste pe cel mic, dar și mustrător ca un învățător care dorește ca ucenicii să învețe în cele din urmă lecția: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”. Tatăl Își are chip în Fiul. Pentru noi Dumnezeu-Fiul S-a întrupat. Omul nu are cum să vadă fața Celui care e pretutindeni, dincolo de materie și spirit, fiindcă organul de percepere al lui Dumnezeu nu este ochiul, nici urechea, nici degetul și nici limba, ci inima. Dumnezeu Se descoperă omului în inimă, iar față către față, prin Iisus Hristos, Care S-a făcut om ca noi. 

Evanghelia zilei se încheie prin explicarea încă și mai simplă a lucrurilor: dacă nu putem crede în Tatăl și în Fiul pur și simplu, fără dovezi, dacă ni se pare că Dumnezeu nu ni Se descoperă îndeajuns, cel puțin să credem în El prin lucrările Lui, prin descoperirile Lui. Revelația nu e posibilă numai prin minuni, prin pogorâri din cer, transformări miraculoase, ci poate fi pur și simplu naturală: lucrările de zi cu zi îl descoperă pe Dumnezeu, important este să avem tot așa, zi de zi, deschiși ochii inimii ca să vedem.