Evanghelia Duminicii acesteia este una cu totul emoționantă. Cel Drept întâlnește pe cea smerită timp de optsprezece ani de gârbovire. Cine știe un pic de istoria Vechiului Testament înțelege că femeii îi era, de fapt, imposibil să trăiască în societatea vremii. Boli ascunse le mai puteai feri de ochii răutăcioși ai celor din jur. M-am gândit de multe ori dacă femeia cu scurgerea de sânge nu ar fi cheltuit averea sa cu doctorii, cum ne spune Evanghelistul-medic, ar fi știut oare comunitatea de boala ei? Altfel stă lucrul cu orbul vindecat la porțile Ierihonului ori leproșii ce-i vindecă departe de sat, în pustia unde se adăposteau. La fel cum pe cel paralitic aveau să-l aducă prietenii săi pe un pat din lemne căci omul, cel mai probabil, asemeni orbului amintit, nu putea locui în cetate. Pentru că nu mai aparținea de drept acesteia. 

Nu de puține ori, ați remarcat câte o suferință la care ați reacționat spunând: „mai bine îi era acestuia de nu s-ar fi născut”.  Cam așa era în situațiile limită în care Hristos Domnul nu vindecă numai trupul ori sufletul celui bolnav, ci și incredibila lipsă de îngăduință a comunității, indiferența sa bolnavă, argumentată legal. De săptămâni bune – de la Duminica samarineanului ce intervine pentru cel agonic – Biserica ne înmoaie sufletul prin Evangheliile acestea și ne deschide ochii spre adevărata dramă a lumii. Care nu e suma informațiilor pe care le avem, ci a suferințelor din care se naște cordialitatea cu Dumnezeu.

Nici în pilda aceasta tema nu este alta decât aceea din Pilda samarineanului milostiv. Hristos atrage atenția – ca Dumnezeu-Om Întrupat – că ritualul (slujirea la Templu ori ziua de Sabat) nu poate detrona întâietatea omeniei care sfințește. Femeia gârbovă este vindecată ca un semn al desgârbovirii ființei umane de sub religiozitatea absurdă. De sub funcția religiei care reduce ființa umană la obiect. Ce face Mântuitorul, de fapt, este punerea omului înapoi în funcția sa de persoană, de împreună-lucrător cu Dumnezeu la mântuirea sa. Femeia, care de 18 ani nu se putea ridica nicidecum din poziția sa suferindă, primește – prin punerea mâinilor lui Iisus Hristos, semn al Tainei Sfântului Maslu în lucrarea de mai târziu a Bisericii – dezlegare de suferință. Dar, mai marele sinagogii din locul acela (care pare altul decât în Capernaum) reacționează asemeni unui funcționar religios. Din care deseori mai întâlnim și printre ai noștri. Devine penibil când slujitorul ceartă Stăpânul și-i spune cam cum crede el că ar trebui să reacționeze. Dând lecții lui Dumnezeu, uităm să-L mai vedem. Îi ocolim vederea.

Domnul nu așează fără sens vindecarea femeii gârbove paralel cu vindecarea asinului ori boului desprinși din iesle pentru adăpare (Luca 13, 16). Dovedește că le știe aroganțele în care legile inventate uman devin mai importante decât Scriptura, conform căreia omul era chipul Slavei lui Dumnezeu și nu parte animală și atât. Îndrăznesc să spun că, prin cuvintele Sale, Domnul obligă la reconsiderarea importanței fiecărei persoane umane în economia lumii acesteia și că, a nu ține cont de aceste cuvinte, creștin fiind, jignind și rănind persoane aflate în situații de sănătate precară ori criză existențială, te rupe de Evanghelie, cu un creștinism de fațadă, de unde și cearta Domnului: „Fățarnicilor”! (13, 15). Tocmai pentru a ne dezvăța de orgoliile atotștiutorilor, care fac din știința lor motiv de disprețuire a umanului, vine spre noi Hristos cu astfel de învățături. Aproape că ne spune cu subiect și predicat „deschideți ochii”. Dumnezeu, în fapt, nu disprețuiește pe nimeni și rușinarea celor care-l ascultă – ne spune aceasta versetul 17 – arată că, spre deosebire de funcționarii ideologii de astăzi, cei de atunci mai aveau rușine.

Dintre multele cuvinte inutile ale zisului „purism” mi se par elocvente cele care alcătuiesc stupida reflecție a mai-marelui sinagogii: „Șase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind, deci, într-acestea, vindecați-vă, dar nu în ziua sâmbetei” (Luca 13, 14). E ca și cum ai face program de lucru Harului Duhului Sfânt. Ca și cum i-ai impune lui Dumnezeu cum anume să reacționeze. Și trebuie să recunoaștem că ni se întâmplă și nouă. Să programăm reacția lui Dumnezeu și să o comentăm negativ, când ea vine în alt chip și sub altă măsură decât cea așteptată de noi.

În imaginea episodului acestuia, cea rușinată, după regula aplicată gândirii colective de fățărie, era femeia gârbovă. Ea era cea în afara Legii, în afara ritualului, în afara slujirii. Ori Domnul-Slujitor – deseori, Hristos are profilul acesta al lui Ebed-Iahve pe care îl așteptau iudeii – așază făptura gârbovită semn în mijlocul celor care gârboveau cu eforturi imposibile poporul care aștepta Mântuitor.

Cred că este Lecția Betleemului. Să vedem ceea ce este insesizabil fără Hristos Lumina. Stăpânul Drept care nu disprețuiește pe nimeni!!