Prin însăşi săvârşirea Sfintei Liturghii, preotul îndeplineşte o lucrare pastorală, pentru că prin ea învaţă pe credincioşi adevărurile de credinţă şi-i îndeamnă să le trăiască în viaţa lor. Dar Sfânta Liturghie îndeplineşte şi o lucrare pastorală directă. Această lucrare directă se realizează prin predică. Predica este strâns legată de cult, din primele veacuri ale Bisericii creştine. Prin ea preotul realizează conducerea pastorală colectivă, adică îndrumarea vieţii religioase a întregii parohii. Sfânta Liturghie oferă cadrul cel mai prielnic pentru asemenea conducere colectivă, pentru că adună laolaltă întreaga comunitate de credincioşi, grupată în jurul unei Biserici mai ales cu ocazia marilor sărbători creştine.

Lucrarea pastorală a preotului, în cadrul Sfintei Liturghii nu se încheie însă cu predica, pentru că tot prin aceeaşi hotărâre, Sfântul Sinod a stabilit ca în zilele de duminică, după terminarea Sfintei Liturghii să se facă lucrarea de catehizare a poporului. Stabilindu-se locul catehezei alături de cult şi în legătură cu el, nu se face altceva decât să se revină la vechea practică a Bisericii primare când învăţământul religios se făcea în Biserică şi numai în legătură cu cultul, adică în atmosfera de sfinţenie, care creează diferitele momente atât de propice pentru asimilarea cunoştinţelor religioase.[1]

Cu această ocazie, preotul va stărui, potrivit aceleiaşi hotărâri, nu numai să instruiască pe credincioşi în adevărurile de credinţă, ci și asupra cultului, asupra rostului şi semnificaţiei lui, să-i înveţe anumite părţi din el, rugăciuni sau cântări dar mai ales cântarea bisericească, spre a putea realiza o participare cât mai activă a acestora la cult.[2]

Dintre toate slujbele bisericeşti, cea care se pretează mai mult la o participare activă a credincioşilor, prin cântare este Sfânta Liturghie, atât prin răspunsurile scurte pe care le cere din partea acestora, cât şi prin faptul că ea este singura slujbă la care credincioşii asistă în întregime. Prin ea credincioşii se simt strâns legaţi de altar şi de Biserică, trăiesc mai intens momentele cultului, sunt mai susceptibili prin învăţătură şi mai întăriţi prin credinţă, adică imuni faţă de rătăcirile sectare.

Slujbele divine ortodoxe sunt însoţite de ritualuri, ceremonii sau acte de cult prin care slujitorii bisericeşti şi credincioşii îşi exprimă evlavia, respectul şi adorarea faţă de Dumnezeu Cel în Treime lăudat şi cinstirea faţă de sfinţi.

Aceste acte liturgice au dobândit în timp o semnificaţie simbolică, revelată de scopul sau rostul slujbei respective: ridicarea mâinilor în timpul rugăciunii, îngenunchierile în faţa sfintelor icoane şi moaşte sau sărutarea şi atingerea de obiectele sfinţite, dar şi semnul Sfintei Cruci.

Din numeroase acte de cult, care însoţesc slujbele divine, îngenuncherile ocupă un loc central în viaţa liturgică şi în practicarea ei de către slujitori şi credincioşi. Îngenuncherea este un act de smerenie în faţa lui Dumnezeu. Prin poziţia sa de creatură a lui Dumnezeu, omul simte nevoia să-şi arate această dependenţă  a lui faţă de Creator şi starea de păcătoşenie a lui care cere iertarea, mila şi îndurarea puterii dumnezeieşti.

Sfânta Liturghie trebuie ascultată în poziţie cuviincioasă, cea mai recomandată şi mai potrivită poziţie fiind cea în picioare, care presupune şi o atenţie mai mare şi o angajare mai eficientă în lucrarea sfântă care se săvârşeşte. Şederea pe scaune sau în bănci dă de cele mai multe ori, senzaţia unei oarecare nepăsări în faţa lui Dumnezeu. Există o atitudine a unor credincioşi care participă la Liturghie, stând tot timpul în genunchi, ceea ce nu este corect.[3]

De aceea, există doar câteva momente care reclamă îngenuncherea credincioşilor, ţinând cont de semnificaţia acestora în cadrul Sfintei Liturghii. Cel dintâi moment pentru îngenunchere îl constituie Vohodul cel mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie în procesiune, în prima parte a Liturghiei, numită a catehumenilor, în timp ce se cântă antifonul al treilea. Ea simbolizează ieşirea Mântuitorului la propovăduire şi începutul activităţii sale publice, după ce a fost botezat în Iordan.

Al doilea moment de îngenunchere este citirea Sfintei Evanghelii care poate fi ascultată şi în picioare. Cuvântul „drepţi” din îndemnul liturgic „Înţelepciune. Drepţi să ascultăm Sfânta Evanghelie”, nu înseamnă neapărat că atunci trebuie să stăm numai în picioare. Îndemnul este mai degrabă o atenţionare că, în timpul citirii Sfintei Evanghelii, nu trebuie să stăm jos, în strană pe podea sau în alt loc, ci să fim cu atenţie şi cu respect. Ea nu interzice şederea în genunchi care este semn de mare atenţie sau respect. Îngenuncherea a luat naştere tocmai din acest respect şi este bine să ascultăm în genunchi Sfânta Evanghelie cum fac majoritatea credincioşilor.[4]

Al treilea moment de îngenunchere este Vohodul cel mare sau ieşirea cu cinstitele daruri. El simbolizează pe de o parte alaiul intrării Mântuitorului în Ierusalim îndreptându-se spre jertfă, Sfânta Masă şi Altarul închipuind grădina în care a fost săpat mormântul, iar Sfântul Antimis mormântul însuşi. Vohodul cel mare simbolizează şi alaiul de îngropare a Domnului sau ducerea trupului Său de la Golgota la mormânt. Având în faţă cinstitele daruri, care vor deveni Trupul şi Sângele Domnului, credincioşii îngenunchează cu respect înaintea lor.[5]

Dar momentul cel mai important este cel al sfinţirii şi transformării darurilor de pâine şi de vin în Trupul şi Sângele Domnului, după ce se rostesc cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii. „Luaţi, mâncaţi” şi „Luaţi, beţi”, când la strană se cântă „Pe Tine Te lăudăm”. La rugăciunea Tatăl nostru, având în vedere că este cea mai importantă din întreg cultul nostru o putem rosti sau cânta stând în genunchi.[6]

Însoţind participarea noastră la Sfânta Liturghie cu aceste acte de cult, ca semne de evlavie, respect, adorare pentru Dumnezeu şi cinstire pentru sfinţi, facem mai eficientă prezenţa şi angajarea noastră la săvârşirea celei mai de folos slujbe care se săvârşeşte pentru noi în Biserică. (Pr. Dan Muraru, Parohia „Sfântul Ilie Tesviteanul”, Negreni - Botoşani)