Ultimul stadiu al Învierii este Praznicul Înălțării Domnului. Învierea se desfășoară trei zile în iad, cu cei care-L așteptau pe Hristos de la Adam, continuă patruzeci de zile pe pământ, în intimitate cu ucenicii Săi învățându-i cum se lucrează Învierea și apoi,  Hristos duce Învierea printre puterile cerești în lumea nevăzută a îngerilor, șezând de-a dreapta Tatălui plin de biruință. Hristos Omul se întoarce la Tatăl în Puterea Crucii și Slava Învierii, iar Tatăl îi dă dreptate și Îl Întronizează Mare Preot și Împărat, așa cum ar fi trebuit să ajungă primul Adam dacă nu ar fi căzut.

Hristos este biruitor în puterea Iubirii Tatălui, față de care este ascultător până la moarte și până la iad, ceea ce arată că Iubirea, izvorul Vieții, este cea care are ultimul cuvânt peste toate mașinăriile și peste toată dezlănțuirea puterii răului în lume. O astfel de Iubire Tatăl o întronizează neclintit în cer și pe pământ, arătându-o modelul desăvârșit al oricărei stăpâniri, al oricărei împărății, al oricărui mod de a trăi și de a fi, atât în lumea văzută, cât și în cea nevăzută. Orice tip de iubire care nu se regăsește în această Iubire a lui Hristos este sortită eșecului și pieirii, indiferent cine o declară sau o manifestă. Doar modul de a iubi ca Hristos și împreună cu El poate vindeca orice neputință, poate înnobila orice inimă, poate da curajul de a birui orice patimă, poate răzbate în imposibil, poate învia morții, poate clătina și nărui într-o clipă toată împărăția întunericului, indiferent unde și cum e activată.

Aceasta este Puterea Iubirii care a zidit lumea și tot ceea ce există în afara lui Dumnezeu. Este Puterea Iubirii jertfită din prima clipă a hotărârii zidirii lumii, asumându-și tot refuzul ei. Este Puterea Iubirii care nu poate fi clintită de nimeni și de nimic, fiind peste tot, în toate și dincolo de ele: motivul, scopul și temeiul întregii existențe. Această Iubire este Putere pentru că este nedespărțită de Adevăr și despărțită cu totul de minciună. Această Iubire este Putere pentru că se suprapune cu întreaga Realitate zidită, motiv pentru care nu luptă ca să se impună, ci doar se manifestă în plenitudine. Este Putere pentru că se lasă rănită. Este Mare pentru că se lasă ignorată. Este Nebănuită pentru că poartă veșmântul delicateții. Este Nobilă pentru că prezența ei îmbogățește chiar și în sărăcie. Este tot ceea ce Este pentru că Ei I se datorează totul. Pe aceasta și numai pe aceasta o întronizează Tatăl, recunoscându-o ca Propria Sa Iubire cu care iubește pe Fiul, pe Duhul și întreaga lume; o manifestă Fiul din dragoste nețărmuită față de Tatăl, de Duhul și de întreaga creație și o însămânțează Duhul ca Viață în toată zidirea din dragostea Tatălui și a Fiului pentru El și pentru lume. 

Putem spune că Înălțarea este cununa Praznicului Învierii, moment la care descoperim înțelesul adânc al ei. Doar Evanghelistul Luca detaliază evenimentul Înălțării atât la sfârșitul Evangheliei, cât și la începutul cărții Faptele Apostolilor, tocmai pentru a înțelege că prin Înălțare Hristos extinde Învierea în lumea nevăzută pentru ca aceeași Realitate a lui Hristos să străbată cele două lumi și să le unească desăvârșit. Învierea și Înălțarea sunt două Praznice implicate unul în altul, unele aluzii evanghelice de la sfântul Luca lăsându-ne impresia că s-au întâmplat chiar în aceeași zi. Practic, de la Sfântul Luca aflăm că Hristos cel Înviat face școală biblică cu ucenicii, face exegeză interpretând locurile din Scripturi care adevereau realitatea venirii, pătimirii și Învierii Lui și frânge Pâinea în care se ascunde cu totul, arătând că Scriptura și Euharistia sunt o singură Realitate care ne pun în relație directă cu Hristos cel Înviat. Scripturile tâlcuite de Hristos ucenicilor după Înviere arată că ele deschid o nouă ușă de intrare în Taina lui Dumnezeu, un nou program de lucrare și relație cu El și o întreagă desfășurare a poveștii și a istoriei lui Dumnezeu cu oamenii, toată focalizându-se și deschizându-se în El. După toate aceste adeveriri și încredințări, Iisus ia pe ucenici pe Muntele Măslinilor, cel din fața Templului și pe când îi binecuvânta ca un mare Preot, s-a Înălțat de la ei la cer, nu înainte de a le dat ultima poruncă: să nu se depărteze de Ierusalim (Luca 24, 49) pentru că lucrurile nu se încheie aici, ci de fapt toate se deschid odată cu Înălțarea Lui. Adică, ceea ce pare a fi o scenă de despărțire este de fapt o scenă de mandat, de trimitere și de relansare a unui nou program biblic care are în centru aceeași relație de iubire a omului cu Dumnezeu.

Dacă Învierea și Înălțarea sunt atât de mult implicate una în alta, ne putem întreba: de ce era nevoie de Înălțare? Mai întâi trebuie să înțelegem că Hristos se înalță ca să adeverească Scripturile, cum ar fi psalmul 109 care zice: „Zis-a Domnul Domnului Meu: șezi dea dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor Tale” (1) și tot aici: „Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (4); ceea ce arată că Hristos cel Înviat, care biruiește iadul și moartea este adevăratul Preot și adevăratul Împărat al lumii. Dar un împărat ales devine împărat cu drepturi depline doar după ce este întronizat. Iar secena întronizării lui Hristos cel Înviat ca Împărat este Înălțarea. Este adevărat că prin moarte și înviere Iisus este Împărat în Sine Însuși, dar mai este nevoie de un episod, acela prin care Hristos se înfățișează la Tatăl ca biruitor al tuturor împărățiilor întunericului, scenă anunțată de profetul Daniil la capitolul șapte și pe care Iisus îl reamintește în scurta discuție cu Caiafa când a fost întrebat: „Ești tu Fiul lui Dumnezeu?” și Iisus îi răspunde: „Tu ai zis, și vă spun încă: de acum veți vedea pe Fiul Omului șezând de-a dreapta puterii și venind pe norii cerului (Matei 26, 63-64). Expresia „Fiul Omului” face trimitere directă la Hristos, Marele Împărat și la Împărăția Lui, care începe odată cu Învierea, dar se inaugurează odată cu Înălțarea. Imaginea aceasta din Daniel (capitolul 7) este foarte importantă pentru că Acestui „Fiu al Omului” văzut de Daniel  (tipologie a lui Hristos), Cel vechi de Zile (chip al Tatălui), Îi dă Împărăție care nu va avea sfârșit, fapt pe care-l celebrăm la Praznicul Înălțării și întronizării lui Hristos. 

Hristos prin Înviere intră într-un proces de înălțare continuă. Prin întrupare a fost într-un proces de coborâre continuă, până la moarte și până la iad. Din iad începe urcușul și Înălțarea Lui: urcă pe pământ, unde stă cu ucenicii patruzeci de zile, iar după urcușul continuă. Nouă zile de urcuș, zilele cât durează Praznicul, pentru că sunt nouă cete sau ordine îngerești pe care le traversează Iisus prin Înălțare, până ce ajunge de-a dreapta Tatălui care-I va spune: „Fiule, bine ai venit Acasă! Șezi de-a dreapta Mea. Tu ești Împăratul vrednic de Împărăția Mea pentru că toți vrăjmașii Tăi sunt acum sub picioarele Tale” (Psalmul 109, 1- 4). Astfel, Iisus ajunge la capătul unui urcuș care presupune apoi o nouă coborâre amețitoare prin venirea Duhului Sfânt. În acest sens putem spune că patruzeci de zile au prăznuit îngerii cu noi pe pământ Învierea lui Hristos, iar de la Înălțare, nouă zile suntem chemați toți pământenii să celebrăm Învierea cu îngerii în cer. 

Așadar, Hristos începe la Înălțare un parcurs de traversare a lumilor nevăzute, ceea ce arată că El este Împărat nu doar peste moarte, nu doar asupra pământului, ci este Împărat asupra cerului și a lumii nevăzute. Și abia după ce umple și toate cerurile cu puterea Învierii Sale, șade de-a dreapta Tatălui să împărățească în veci. Iar modul în care Iisus împărățește este de într-o dinamică covârșitoare, în pulsul vieții care susține tot Viul în cer și pe pământ.

Dar Înălțare nu este doar inaugurarea demnității împărătești a lui Hristos, a Unsului: titlu dat împăraților, preoților și profeților. Înălțarea este în același timp și finalizarea slujirii Lui preoțești și arhierești. Adică, Jertfa lui Hristos nu se termină cu sacrificiul de pe Golgota. După modelul jertfelor la iudei sacrificiul mielului ce se aducea jertfă dimineața și de seară în curtea din fața Templului, trebuia să fie înfățișat de preot sau arhiereu în Sfânta din Templu, sub formă de fum de tămâie, pusă peste jăratecul luat din focul sacrificiului ca să fie primită de Dumnezeu, după care preotul se întorcea și binecuvânta poporul, semn că jertfa a fost primită. Mai cu seamă aceasta avea loc în Ziua Ispășirii, cea mai sfântă și cea mai importantă zi a anului pentru orice evreu. Ziua Ispășirii era a zecea zi după anul nou, singura zi în care arhiereul intra în Sfânta Sfintelor după ce aducea trei sacrificii: vițel, țap și berbec. De fiecare dată se dezbrăca și intra în Sfânta Sfintelor cu jertfă de ispășire pentru iertarea păcatelor sale și ale poporului, de trei ori se întorcea la popor și întoarcerea lui era semnul că Dumnezeu a primit jertfa (Levitic 16). Acest text este dezvoltat în toată amploarea lui de Sfântul Apostol Pavel în epistola către Evrei și pus în relație directă cu arhieria lui Hristos, detalii care ne arată ce se întâmplă exact la evenimentul Înălțării. El ne spune că Iisus intră ca Arhiereu în Sfânta Sfintelor din cer și nu cu sângele de țapi și de viței, ci cu Însuși Sângele Său prin care aduce veșnică răscumpărare. Astfel, Jertfa lui Hristos împacă pentru totdeauna cerul și pământul prin veșnicul Arhiereu care șade de-a dreapta Tatălui în Sfânta Sfintelor din cer (Evrei 7, 26-28).

Prin urmare, Iisus prin Înălțare este întronizat de Tatăl atât ca rege, cât și ca Arhiereu prin care se dă iertare și se face ispășire veșnică celor care doresc după Iubirea Lui, întrucât au fost copleșiți de ea. Acum, prin Înălțare, Jertfa lui Hristos este dusă până la capăt. Nu era suficient să curgă Sângele jertfei. Nu era suficient nici doar să fie arsă. Ea trebuia să ajungă în Sfânta sau Sfânta Sfintelor și să fie primită de Dumnezeu, semn adeverit de binecuvântarea preotului întors din Templu, gest pe care, la Înălțare, Îl face și Hristos întocmai sugerând și împlinind această realitate, El Însuși fiind, într-o singură Persoană jertfă, altar și jertfitor. Aceasta arată că Hristos este întronizat nu orice fel de Împărat, ci Preot-Împărat și Împărat-Preot. Adică este un împărat care se jertfește pe Sine pentru supușii împărăției Sale, nu cu alt scop decât acela de a  le câștiga dragostea.

Concluziile acestui praznic pentru noi sunt arătate de cuvintele lui Hristos spuse către ucenicii nedumeriți la Înălțarea Lui: „Mergând învățați toate neamurile” (Matei 28, 19). Hristos merge pe Tronul Slavei ca să fie Împăratul tuturor, dar vestea Împărăției Sale trebuie făcută cunoscută tuturor, după modelul întronizării împăraților la Roma. De câte ori se schimba la Roma un împărat erau trimiși mesageri să anunțe în toate laturile Imperiului această nouă întronizare, fapt ce putea dura luni întregi. Rolul mesagerilor era acesta: împăratul a murit, dar avem un nou împărat. Aclamați-l pe noul împărat! Se înțelege că rostul trimiterii apostolilor de către Hristos, acum la Înălțarea lui este identic. Mergeți și vestiți lumii întregi că aveți un nou Împărat care aduce o nouă Împărăție: a păcii, a iubirii, a dreptății, a adevărului, dar voi să fiți primii în care să se vadă darurile noii împărății. Vestiți lumii că Hristos este Împăratul Preot care creează prin preoția și împărăția Lui o nouă lume, un nou popor, o nouă creație, iar voi trebuie să fiți martorii acestei noi lucrări (Faptele Apostolilor 1, 22).

Toți creștinii trebuie să îndeplinească această poruncă, acest mandat: să fim martorii Învierii Lui! Să vestim la toată creația, deci nu doar la oameni, ci și la necuvântătoare, că avem un așa Împărat, care iubește până la moarte și din iubirea Lui avem Viață dată să nu piară niciodată. Toată creația este chemată prin noi să se bucure de un așa Împărat, un așa Preot, un așa Dumnezeu.

Dar, ca să înțelegem toate luminile ascunse ale acestui Mare Praznic trebuie să mergem la ultima carte a Scripturii, la Apocalipsă, carte în care ni se dezvăluie ce se petrece în cer, după moartea, Învierea și Înălțarea Mântuitorului. Pe scurt, Apocalipsa ne invită să vedem că în mijlocul cerului este un Tron, iar pe acest Tron se află Mielul înjunghiat, dar care stă în picioare, ceea ce arată că moartea nu l-a putut omorî și de aceea este întronizat. Acest Miel este centrul noii creații, centrul noii istorii. El dezleagă sulurile și El dă răspunsurile la toate tainele și secretele creației, iar în jurul Lui se petrece o mare Liturghie: o horă imensă, supraordonată, a Bucuriei, care de fapt sunt Tainele nevăzute ale Liturghiei Vieții noastre.

Așadar, acest Praznic ne pune înainte o altă dimensiune a Liturghiei noastre. Noi știm că toate Tainele și Liturghia Bisericii încep cu binecuvântarea Împărăției Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Aceasta este Împărăția Mielului înjunghiat al Apocalipsei, făcută vizibilă prin ușile deschise ale altarului, care sunt ușile cerului, catapeteasma fiind norul care desparte văzutul de nevăzut, iar în altar vedem o masă. Astăzi, la Praznicul Înălțării, această masă nu reprezintă nici mormântul Mântuitorului, nici masa Cinei celei de Taină, ci este Tronul Sfintei Treimi pe care se va pune Mielul înjunghiat ce se dă ca mâncare nouă credincioșilor, martorii direcți ai Împărăției Lui. Astăzi, la Înălțare, prin această descoperire a Tronului Slavei, ne arată de fapt invitația directă ce ni se face tuturor ca să participăm la Nunta Acestui Miel. Este ultima Fericire pe care o găsim în Noul Testament: „Fericiți toți cei chemați la ospățul Nunții Mielului!” (Apocalipsa 19, 9). 

Aceasta este marea Taină pe care ne-o descoperă nouă Înălțarea Domnului: că știm exact ceea ce se petrece în cer. Știm unde este Tronul și Cine stă pe Tron. Știm că în cer este Nuntă și Nunta aceasta se coboară la noi pe pământ la fiecare Liturghie. Iisus se înalță astăzi pe Tron, dar coboară la fiecare Liturghie pentru a face cu noi o mare Taină de Nuntă, așa cum ne arată și imnologia Bisericii, care spune că acum se însoțește cerul cu pământul, cele de sus cu cele de jos, pentru a trăi împreună o Taină de Iubire, Taină de nuntire. Prin urmare, Praznicul Înălțării ne descoperă că tot pământul este într-o înălțare continuă și o urcare neîntreruptă spre Nunta Apocalipsei în care Iubirea va domni fără de sfârșit.

Așadar, Praznicul ce pare a fi doar o simplă despărțire a unui învățător/profet de discipolii săi este de fapt o mare Taină a întronizării Mielului pe scaunul Slavei și al Dragostei Tatălui. Trebuie să ne punem o singură întrebare esențială: Oare cum trebuie să fie viața noastră când avem un astfel de Împărat și un astfel de Preot, Păstorul care se face Miel și Mielul care se face Păstor; Leul care se face Miel și Mielul care se face Leu? Răspunsul este simplu: trebuie să avem o viață de slujire preoțească și de demnitate împărătească (I Petru 2, 9), la înălțimea Dragostei Lui, stăpâni asupra lumii, asupra timpului și asupra tuturor zădărniciilor vieții noastre.

Prin Botez suntem somați și facem Legământ că vom îndeplini aceasta fără rezervă, iar prezența noastră la fiecare Liturghie arată că vrem să fim în Împărăția lui Dumnezeu, dar nimeni nu poate fi în Împărăția Lui dacă nu participă la Taina acestei Împărății, care nu-i alta decât Taina Iubirii Lui până la moarte și a Nunții veșnice care, prin noi, vrea să unească Cerul cu pământul[1].