După Sfinţii Părinţi, greşeala este o încălcare a legii lui Dumnezeu, o abatere de la bine, fără voie şi din neştiinţă. Greşeşte cineva când face un rău fără să ştie că e rău. Dar când abaterea spre rău se face cu deplină voinţă şi cu deplină ştiinţă, atunci nu mai e o simplă greşeală, ci e păcat, păcatul fiind „călcarea legii lui Dumnezeu cu deplină voinţă şi ştiinţă”. O greşeală care se repetă şi care, prin aceasta, devine deprindere, „aşezare”, iar pe de altă parte îşi mai găseşte şi justificare, adică se face „adevăr”, aceea nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte, că de aşa o stare nu mai scapi niciodată. E de fapt ceea ce spune şi Sfântul Marcu Ascetul, care afirmă că „păcatul de moarte este tot păcatul nepocăit”. Păcatul nepocăit este păcat de moarte deoarece singură pocăinţa – care în esenţa ei este detestarea păcatului – este mijlocul prin care cineva scapă de păcat. Cel ce nu se pocăieşte, deci cel care nu urăşte, care nu detestă păcatul, acela nu poate scăpa de el.

Deprinderea în păcat alcătuieşte în suflet o înclinare spre rău, o dispoziţie spre păcat, care este patima. Dar patima mai poate fi şi resortul din care se declanşează păcatul, adică temeiul psihologic şi fiziologic al păcatelor şi al patimilor considerate ca deprinderi, rezultate de pe urma reprezentării păcatelor.

(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Teofil (Părăian), vol. I, Editura Episcopiei Romanului, 1997, p. 20)