La Muntele Athos, când eram încă începător, un monah bătrân mi-a spus într-o zi ceva minunat în legătură cu treburile cele mai smerite: „Nicio muncă nu înjosește valoarea omului. Singur păcatul năruie viața dumnezeiască în noi”. Treburile ce nu pot deveni patimă sunt cele mai potrivite vieții duhovnicești. Dacă sunt bucătar, pregătesc hrana rugându-mă pentru cei pe care Domnul îi iubește. Nu are loc patima. Totodată, o astfel de muncă este de mare preț, căci îmi îngăduie să slujesc celor pe care Hristos îi iubește. Putem trăi foarte bine cu o astfel de atitudine.

Cine va fi cel dintâi? Zice Domnul: „Căutați întâi împărăția, iar celelalte se vor adăuga vouă”. Iată principiul nostru măcar că viața materialnică ni se impune de dimineață până seara. Viața din lume are alte țeluri și nimeni nu are timp să se roage. Când mintea noastră, inima noastră se îndreaptă către Dumnezeu, totul devine ușor. Fără acest avânt către Dumnezeu viața își pierde sensul.

La Mănăstirea Sfântul Pantelimon ajunsesem cândva să am până la patrusprezece ascultări în același timp. Am vorbit despre aceasta cu duhovnicul meu: „Nu ajung să-mi împlinesc datoria: am patrusprezece ascultări!”. Mi-a răspuns: „N-ai dreptate, nu ai decât o singură ascultare”. „Ba da, părinte, i-am răspuns, patrusprezece am!” „Ba nu, mi-a zis el din nou, tu nu faci decât un singur lucru o dată. Așa că fă-l bine, și treci la următorul…”

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, pp. 51-52)