Stareţul îi cunoştea poverile sufleteşti doar văzându-l. Părintele Maxim îşi aminteşte: „Când eram tulburat sau aveam o problemă, nu era neapărat nevoie să-i spun acest lucru Părintelui stareţ Teofil. Vino să-mi faci ceva, îmi zicea. Şi când plecam de la dânsul, simțeam că nu mai am nimic. Practic, îmi lua durerea, sarcina, oricare ar fi fost aceasta.

Ne-a fost greu la toți când a fost plecat prin spitale şi a stat cam un an de zile, la București, în Austria, pentru operaţie. Mai venea pe-acasă, dar venea rar. Odată l-am vizitat la spital împreună cu Părintele Vichentie. Părintele stareț era după operație, plin de tuburi și furtunuri. Când ne-a văzut, a început să strige: Vin acasă, vin acasă! Acuș! Acuş! Doar avem atâta treabă...!”

Pentru o obşte, stareţul este părinte, este duhovnic, este tată, într-un cuvânt, se face tuturor toate. De aceea, când este nevoit să plece din mănăstire, cu treburi sau poate fiindcă e bolnav, se simte un gol. Ceva lipsește. Se simte o tristețe, pentru că monahii rămân oarecum orfani.