De 34 de ani, de când sunt preot, aceeași oameni, parcă, așteaptă în prag sfânta Icoană de Crăciun și sfânta Cruce de Bobotează, deși în fiecare casă s-a mai născut cineva, s-a mai cununat cineva, sau a mai murit cineva. Casele sunt aceleași, unele și-au mai schimbat porțile, altele s-au închis. Lumina din candele a rămas nestinsă, credința s-a pietrificat, nădejdea a crescut, dragostea s-a înmulțit.

Alți copii, aceleași sfinte mărturii: „Tată Părinte, uite ce am eu aici”, – o fetiță mi-a arătat păpușile ei pe care le strângea în brațe, bunicul șoptindu-mi șugubăț: „Ce să mai zicem, copiii știu cel mai bine că faceți parte din familia noastră”, – numai un copil, în puritatea și îngeria lui ar fi putut face un asemenea compliment: Preotul = Părinte al fiecarei familii din Parohie. Un alt copil se uita mirat la mine, nu mă recunoștea cu Mască, îi venea să plângă. Tatăl acestuia a rostit un adevăr cumplit: „Dacă am vrut Halloween, ne-a dat Dumnezeu ce am vrut, să fim atenți la ce o să cerem în viitor”.

La câte o casă, vreo bătrânică mă întreba sfios: „Părinte, mai puteți?”. O singură dată am răspuns: „Am obosit!...”. Răspunsul are o continuare pe care o fac acum: „...de atâta Bucurie, de atâta Frumusețe, de atâta Bunătate”.

Cu ani în urmă, tot de sărbători, o bunică ținându-și nepoata de mână, ne-a bătut în ușa Casei parohiale. Nepoata întreba cristalin: „Tanti Pă-rin-tea-sa, sunteți acasă?”. 

Copiii simt, mai ales de sărbători, că Familia în genere și cea a preotului în special reprezintă Feminizarea Cerului.