Noi suntem adepţii hristocentrismului: Hristos în centrul vieţii omului. A trecut o perioadă peste noi, până la 1989, în care omul era în centru, antropocentrismul. Acum este o tendinţă teribilă de îndepărtare a omului din centrul atenţiei spre Dumnezeu, a atenţiei la iubirea lui Dumnezeu. Dovada celor afirmate acum este ce se întâmplă în lume şi în ţara noastră cu căţeii. Iubim căţeii şi e bine că iubim animalele, da nu în detrimentul iubirii noastre faţă de oameni. Să producem o moarte frumoasă celor care trebuie să moară, întrucât sunt bătrâni. În limba greacă se numeşte eutanasiere. Cum se face asta? Se injectează în sângele animalului ceva care îi creează o stare euforică, până se omoară, ca să nu simtă durerea.

Dar se omoară copilul în pântecele mamei? Fără nicio problemă, cred că n-aţi auzit vreodată că un doctor injectează fătul sau anesteziază ca să nu simtă trauma. Cred că nu aţi văzut, nu aţi auzit ca vreun doctor să fi făcut vreodată aşa. De ce? Pentru că copilul ţipă, dar nu se aude, este aşa-zisul „strigăt mut”. E bună aşezarea animalelor în centrul atenţiei? Este o respingere a iubirii lui Dumnezeu, pe care oamenii, în loc să o manifeste faţă de oameni şi faţă de apropiaţi, o manifestă mai întâi faţă de animale şi doar ce mai rămâne disponibil ca atenţie e faţă de oameni. De aceea iubirea înlocuieşte tot şi ea nu poate fi înlocuită cu nimic, pentru că noi iubim prin oameni în primul rând chipul lui Dumnezeu în noi şi ne deosebim de animale prin raţiune, sentiment şi voinţă. Făcând aşa, vom avea această satisfacţie că am primit şi am răspuns la iubirea lui Dumnezeu. Dacă sfinţii n-ar fi răspuns la iubirea lui Dumnezeu, corpurile lor ar fi putrezit până acum, dar corpurile sfinţilor rămân neputrezite, ca cinstire a lui Dumnezeu pentru ei şi ca răspuns al lor la iubirea Lui.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 57-58)