Să ai rugăciunea inimii, urmând pașii știuți din cărți patericale ai despătimirii, luminării și îndumnezeirii, e ceva rar și cunoscut deplin doar unor oameni, aleși și bine antrenați. Există însă și un fenomen mai simplu, pentru păcătoși, în care rugăciunea inimii te are ea pe tine.

Pe fondul automatismului exersat din spirit de conformare, te poți trezi cu ea în somn sau pe stradă, deși n-ai avea cum. La început te și sperii. Ce cauți tu la mine, că nu sunt despătimit? Dar ce caută cineva la împărtășanie când știe rugăciunea a șasea din canonul corespunzător? Diferența ar fi că la altar mergi voind, în timp ce aici ești îmbrățișat direct, ca un prunc prea mic să discearnă sau ca o oaie rătăcită găsită pe undeva...

Vorbim despre ortodoxie geografic, dar nu e nimic geografic în aceste fenomene. E adevărat că într-un spațiu cultural protestant sau ateu, dacă te închini cu mâna din reflex la masă vei fi privit ciudat sau cu teamă, dacă țara aceea e lângă vreun stat agresor. Dar dacă o faci în gând, integrarea va fi firească, fiind în același timp cu inima diferiți. Sau poate mai puțin diferiți decât credem.

Când rugăciunea inimii te are și ești fixat în așteptări livrești ale proceselor acceptabile, vei vrea să o gonești. Nu poate fi decât o înșelare. Ia să vedem cum e să trăim și fără ea! Te concentrezi pe invers, să nu mai vină. Se așează undeva în lumina lumii și nu devine invizibilă în mod real decât din întunericul păcatului.

Sunt multe oi pierdute în lume, și poate că mult mai multe decât cele adunate și păstorite. Lumina lumii e peste tot, avându-i pe oameni, îmbrățișându-i. În bunătatea faptelor lor vedem cine se bucură de ea, cine e avut de o rugăciune despre care din cărți și experiența altora nu știe în cuvinte nimic. Sunt frații și surorile noastre. Când suntem miluiți în pofida stării noastre căzute putem înțelege realitatea și frica de cei străini se estompează. Ni se arată chipul lui Hristos din om.

Rugăciunii inimii e pentru cei sfințiți, iar pe ceilalți numai ne poate avea, după mare mila Lui, din când în când, ca o mângâiere și încurajare... Important e cumva, ca atunci când adie lumina, să o urmăm și să încercăm să ne schimbăm viața, altfel o pierdem repede.