Dacă, la început, omul se lasă pradă unui cerc vicios de gânduri aducătoare de moarte, iar mai apoi, insuflat de cuvântul lui Hristos, dobândeşte gânduri unele mai adânci decât altele, atunci de la credinţă, ajunge la o credinţă mai mare, de la nădejde – la o mai nestrămutată nădejde, de la har – la o mai bogată revărsare a harului şi de la dragostea de Dumnezeu – la o mai mare plinătate a dragostei.

„Ştim”, ne spune Apostolul Pavel, „că acelora ce iubesc pre Dumnezeu, toate li se lucrează spre bine” (Romani 8, 28). Cu adevărat, această întoarcere în sine şi descoperire a inimii sunt lucrarea harului dumnezeiesc.

Iar când omul ia seamă la chemarea Domnului şi împreună-lucrează cu harul care i-a fost dăruit, acest har îi pătrunde şi îi întăreşte întreaga făptură.

(Arhimandrit Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Editura Basilica, București, pp. 16-17)