Pocăința este adesea identificată cu o înșiruire rece și „obiectivă” a păcatelor și a greșelilor, ca un act de pledoarie pentru vinovăție în fața unei acuzații juridice. Spovedania și dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de natură juridică, dar ceva esențial este omis, ceva fără de care nici spovedania și nici dezlegarea de păcate nu au nicio semnificație sau putere reală. Acest „ceva” este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevărata viață creată și dată de Dumnezeu.

Este ușor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuși, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit și că mi-am pierdut frumusețea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viață, și că ceva prețios, curat și frumos a fost rupt fără speranță în structura intimă a existenței mele. Aceasta și numai aceasta este pocăința, dorința adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut.

(Preotul Alexander Schmemann, Postul cel mare, Editura Univers enciclopedic, București, 1995, p. 22)