Cât de des se întâmplă ca oamenii care doresc să se roage să se întrebe: „Care este lucrul asupra căruia să mă concentrez la rugăciunea mea? Încotro ar trebui să se îndrepte atenția și inima mea?” Dacă ești musulman, este simplu. Te întorci către Mecca. Dar, chiar și așa, ce vei face după ce te-ai îndreptat spre răsărit? Nu te poți concentra asupra a ceea ce este mai puțin decât Dumnezeu. Din momentul în care încerci să te concentrezi asupra unui dumnezeu imaginar, unul pe care ți l-ai putea plăsmui, te afli în marele pericol de a așeza un idol între tine și Dumnezeul adevărat. Acesta este un gând care a fost exprimat încă din secolul al IV-lea de Sfântul Grigorie de Nazianz. El a spus că din clipa în care punem un semn vizibil înaintea noastră, fie că acesta este un crucifix, un chivot, o icoană sau o imagine nematerială — Dumnezeu, așa cum ni-L imaginăm, sau Hristos, așa cum Îl vedem pictat — și ne concentrăm atenția asupra acestui semn, am așezat o barieră între noi și Dumnezeu, fiindcă, confundăm imaginea pe care ne-am format-o cu persoana căreia îi adresăm rugăciunea noastră.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 58-59)