Să ascultăm pe Apostolul Pavel, el ne spune, „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. (Galateni 5, 22). Ia aminte, cât de întocmai se rosteşte Apostolul şi în ce mare legătură stau cuvintele lui, el pune dragostea înainte, apoi vorbeşte despre urmările ei. El începe de la rădăcină, şi apoi arată roadele. El pune întâi piatra fundamentală, şi apoi aşează zidirea. El face începutul cu izvorul şi apoi vine la râu.

Într-adevăr, noi nu putem simţi bine bucuria mai întâi până ce nu socotim norocirea altora ca pe a noastră, şi binele aproapelui nu îl privim ca pe al nostru. Aceasta însă nu se poate face, dacă mai întâi nu a domnit dragostea întru inima noastră.

Adică dragostea - rădăcina şi izvorul şi mama a tot binelui. Ea, asemenea unei rădăcini, produce mii de ramuri ale faptei-bune, se varsă ca un izvor în nenumărate pâraie, şi asemenea unei mame îmbrăţişează pe toţi cei ce scapă la dânsa. Fiindcă Sfântul Apostol Pavel foarte bine ştia aceasta, a numit-o rod al Sfântului Duh.

Dar într-alt loc îi dă el o numire aşa de mare, încât o numeşte plinire a legii. „Dragostea, zice el, este plinirea legii” (Rom. 13, 10). Chiar Hristos, Domnul lumii, declară avuţia dragostei, ca dovada cea mai adevărată, că cineva este ucenicul său, când zice: „întru aceasta vor cunoaşte toţi, că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). De aceea să alergăm la dragoste, să ne lipim de ea şi cu dânsa să prăznuim această sărbătoare.

Căci unde este dragostea, de acolo lipseşte micimea sufletului; unde este dragostea, de acolo pier patimile cele nebune ale inimii, căci dragostea, zice Apostolul, „nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă” (I Corinteni 13, 4-5). Dragostea nu pricinuieşte aproapelui nici o vătămare, şi unde domneşte dragostea, acolo nu se vede nici un Cain şi ucigaş de frate.

Astupă izvorul neiubirii, mai ales al pizmei și pârâul păcatelor îndată se va usca; scoate rădăcina, atunci ai stârpit şi roadele. Aceasta o zic, nu spre folosul celor pizmuiţi, ci spre folosul pizmaşilor, căci aceştia sunt cei care au mai multă pagubă dintru aceasta, şi ei înşişi îşi pregătesc pieirea.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la Duminici și sărbători, Ed. Bunavestire, Bacău, 2005, pp. 57-58)