Acest tânăr ostaş al lui Hristos avea şi o altă nevoinţă de taină. Totdeauna cugeta la moarte şi la ceasul înfricoşatei Judecăţi. Când auzea că vreun părinte este greu bolnav, se ducea lângă el, îl mângâia, se ruga pentru dânsul, îi citea din sfintele cărţi, apoi începea să verse lacrimi. 

– De ce plângi, părinte Gherasim?, îl întreba bolnavul. 

– Plâng pentru că mi se apropie ceasul morţii, iar eu încă nu m-am pregătit!

Monahul Gherasim se ducea uneori noaptea în cimitir şi acolo se ruga şi plângea singur. Iar în chilie îşi făcuse, în loc de pat, un sicriu în care se odihnea câteva ceasuri. 

Într-o zi i-a zis un părinte: 

– Câte sicrie de acestea o să putrezească până vei muri sfinţia ta! 

– Eu cred în bunul Dumnezeu – a răspuns el – că acesta îmi va fi mie casa de veci! 

După puţină vreme, cuvântul lui s-a împlinit.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 525-526)