Trei au fost marile virtuţi care au împodobit sufletul şi viaţa Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva de la Iaşi. Îngereasca feciorie, milostenia, adică lepădarea de cele pământeşti, şi dumnezeiasca rugăciune, maica tuturor faptelor bune. Pe aceste trei virtuţi le-a iubit fericita din copilărie şi prin acestea, în chip deosebit, s-a dezbrăcat de orice cuget pământesc, a biruit pe diavoli şi s-a numărat în ceata Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu.

Fiind odraslă de bun neam şi având sădită în inima ei frica de Dumnezeu, Fericita Parascheva a început urcuşul cel duhovnicesc pe scara virtuţilor către Hristos, Mirele ei, mai întâi prin sfânta rugăciune, care este începutul tuturor bunătăţilor. Din pruncie, cuvioasa mergea la biserica satului Epivat, fiind nelipsită de la sfintele slujbe. Dar şi în casa părinţilor ei se ruga mult ziua şi noaptea, imitând pe sfinţii îngeri.

Dar, întrucât rugăciunea fără iubire de aproapele nu poate ajunge la Dumnezeu, Care este Iubire, Fericita Parascheva a adăugat la rugăciunile ei încă două fapte bune: postul şi milostenia. Căci postul dă aripi rugăciunii şi o înalţă la cer, iar milostenia, fiica cea dintâi a iubirii, duce rugăciunea înaintea tronului Preasfintei Treimi. Astfel, mireasa lui Hristos nu gusta nimic până seara, în zilele de post; iar în sărbători, când se întorcea de la biserică, îşi schimba de multe ori hainele ei bune şi de preţ, date de părinţi, cu hainele rele şi rupte ale copiilor săraci, care cereau milostenie la uşa bisericii. Pentru aceasta, cuvioasa primea multe mustrări şi bătăi de la mama ei, când o vedea îmbrăcată în haine urâte şi sărace. 

– Spune, Paraschevă, cui ai dat hainele tale cele scumpe şi frumoase cu care te-am îmbrăcat? o întreba mama ei supărată. 

– Le-am dăruit lui Hristos prin mâinile copiilor săraci! răspundea fericita, cu chip luminat.

Odată, ascultând slujba în biserică, a auzit citindu-se acest cuvânt din Sfânta Evanghelie: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Deci, rănindu-se la suflet ca de o săgeată de acest cuvânt al lui Hristos, îndată a părăsit grijile vieţii pământeşti şi, plecând pe ascuns din casa părintească la vârsta de numai 15 ani, a intrat în sfânta nevoinţă a vieţii călugăreşti. După ce mai întâi s-a închinat în biserica Vlahernei (a vlahilor), precum şi la toate mănăstirile şi sfintele moaşte din Constantinopol, s-a tăinuit apoi ca o străină într-o mănăstire de fecioare din Ieraclia Pontului.

Cinci ani s-a nevoit aici Fericita Parascheva, desăvârşindu-se în toate faptele bune şi mai ales în neîncetata rugăciune cu multe lacrimi, cu posturi aspre şi privegheri de noapte. Aici a străbătut ea calea cea grea a despătimirii şi a început urcuşul duhovnicesc al desăvârşirii, unindu-se tainic cu Mirele Hristos prin umbrirea Duhului Sfânt. Toate surorile din mănăstire se uimeau de viaţa şi înţelepciunea ei şi lăudau pe Dumnezeu, zicând: „Slavă Ţie, Doamne, că Ţi-ai făcut vas ales şi sfânt pe Cuvioasa fecioară Parascheva şi Te preamăreşti între cei blânzi şi smeriţi cu inima!”.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 58-59)