Aceste două virtuţi sunt uneori asociate în chip deosebit cu viaţa de familie, mai ales milostenia, căci se presupune că oamenii căsătoriţi au mai multe mijloace materiale spre a da altora, decât au călugării. Sfântul Ioan Gură de Aur, în Cuvântul către Timotei, după ce se pomeneşte căsătoria ca fiind o stare „cu multe griji”, pomeneşte îndată primirea străinilor. 

Apoi spune: „Vezi, că primirea străinilor pomenită aici (n.r. ‒ în I Timotei 5, 9-10) nu e numai o primire cu prietenie, ci cu râvnă şi cu rugăciune, cu grăbire, şi purtându-se ca şi cum L-ar primi pe Însuşi Hristos...”. De-l vei primi pe străin ca pe Hristos, nu te ruşina, ci mai curând te slăveşte pentru aceasta; însă de nu-l vei primi ca pe Hristos, mai bine nicidecum să-l primeşti... Avraam socotea că primeşte bărbaţii ce treceau ca nişte străini (Facere 18, 1-22). Şi nu a lăsat pe seama slugilor pregătirile pentru ospătarea lor, ci însuşi a luat cea mai mare parte a slujirii asupra sa, poruncind chiar femeii lui să frământe, deși avea 318 slugi şi slujnice în casa lui. Ci vroia ca soţia lui să dobândească răsplătirea nu numai pentru preţul celor date oaspeţilor, ci chiar pentru purtarea de grijă față de ei.

Se cuvine, dar, să săvârşim primirea de străini prin nevoinţa noastră. Ca astfel să ne sfinţim, iar mâinile noastre blagoslovite să fie... Astfel este primirea străinilor, astfel se săvârşeşte ea cu adevărat pentru Dumnezeu.

(David şi Mary Ford, Căsătoria ‒ cale spre sfinţenie, Editura Sophia, Bucureşti, 2007, p. 50)