Zic unii că trebuie să bagi mintea în inimă. Ca şi când mintea n-a pus-o Dumnezeu unde trebuie, trebuie s-o iei tu din cap şi s-o bagi în inimă! Nu e aşa.

Ce vrea să spună asta: „să bagi mintea în inimă”? Vrea să spună că trebuie să uneşti gândurile cu simţămintele, rugăciunea să fie o rugăciune deplină. Important este să spui rugăciunea, că mintea se aşează ea la locul ei. Noi o simţim uneori în cap, uneori în piept, uneori şi în cap şi în piept. Nu asta este important, important este să simţi prezenţa lui Dumnezeu în tine, să simţi că înviază Dumnezeu şi se risipesc vrăjmaşii Lui, să simţi că a venit la tine Lumina Mântuitorului, nu în înţeles de lumină fizică, ci de o luminare, de o conştiinţă luminată, de o limpezire sufletească şi asta-i tot, până la urmă. Asta-i isihia, ăsta-i viitorul, pentru că viitorul nu începe peste ani şi ani, viitorul începe în fiecare clipă! Numai că viitorul noi nu-l trăim ca viitor şi n-o să-l trăim niciodată ca viitor, ci totdeauna o să-l trăim ca prezent.

Tata, Dumnezeu să-l odihnească, tot ne spunea că un cioban nu ştia nici o rugăciune. Da’ sărea el peste o botă şi zicea: „Una mie Doamne, una Ţie Doamne”. Asta i-o fost toată viaţa lui religioasă.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 131)