Nu e nimic automat sau „magic” în Rugăciunea lui Iisus. Câtă vreme nu ne ostenim să păzim poruncile Lui, în zadar chemăm Numele Lui. El Însuşi a spus: „Mulţi Îmi vor spune în ziua aceea: „Doamne, Doamne, oare nu în numele tău am profeţit? Şi nu în numele Tău demoni am scos? Şi nu în numele Tău multe minuni am făcut?”. Şi atunci le voi mărturisi: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea!” (Matei 7, 22-23).

Părinţii noştri erau fireşte, conştienţi de legătura ontologică între Nume şi Cel numit – între Numele şi Persoana lui Hristos. Nu e suficient să rostim sunetul cuvântului omenesc, care se schimbă o dată cu limba folosită. E esenţial să-L iubim pe Cel pe Care Îl chemăm.

Pentru o mai mare desăvârşire e de asemenea, necesar să înţelegem conţinutul vieţii Dumnezeului Iubit. Când iubim pe cineva, ne place să rostim numele persoanei iubite şi nu obosim niciodată repetându-l. Lucrul e valabil infinit mai mult cu Numele lui Dumnezeu.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 131)