În cazul depresiei, diavolul vine prin gânduri și alimentează focul tristeții care vine dintr-o rană veche. Niciun om nu devine depresiv fără să fi avut o poveste tristă în viața lui, în trecutul lui, de care să se fi atașat emoțional. Există chiar o dependență, ca cea de alcool, de sentimentele noastre negative. De aceea e grea vindecarea.

Apoi, avem nevoie să înțelegem că schimbarea gândului nu este ceva simplu. Dacă vine cineva și te învață să „gândești pozitiv”, vei simți o oarecare schimbare dacă reușești, dar viața nu ți se va schimba pentru că ele nu au putere asupra „poveștii”, scenariului de dedesubt. Povestea aceea are nevoie să fie oferită lui Dumnezeu, să fie dată lui Dumnezeu. Cum fac? Cum o apuc? Prin renunțarea la gânduri și oferirea tristeții lui Dumnezeu. Tristețea, simțirea mea e lipită, e unită cu „povestea”, cu trauma. Eu nu-mi mai amintesc, poate, trauma, dar simțirea mea, da. Și, ori de câte ori am un motiv real sau imaginar de întristare, tot acel „container” de tristețe se activează. Oferind lui Dumnezeu și cerându-I vindecarea, și când simt o mică întristare, harul vindecător pătrunde în „container”.

O altă cale este să învățăm să ne bucurăm pentru lucrurile bune, oricât ar fi de mici. Și să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate. Recunoștința schimbă sufletul, schimbă chimia creierului și a întregului organism.

(Monahia Siluana Vlad, Doamne, unde-i rana?, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 75-76)